Procesul detoxifierii este o CĂLĂTORIE interesantă, plină de neprevăzut și de surprize.
Întocmai ca orice călătorie într-un ținut necunoscut, procesul detoxifierii și al vindecării începe dintr-un loc oarecum familiar și se desfășoară ca o aventură – trecând prin diferite etape, prin diferite dificultăți dar și diferite ”revelații”.
De curând, am vizitat o zonă plină de păduri și de temple, într-o țară asiatică.
La unul dintre temple am întâlnit cel mai provocator ”test” pentru turiști, urcatul unui munte pe 1265 scări (destul de abrupte), pentru a ajunge pe platforma de pe vârf.
Mulți oameni începeau urcușul ”în forță” la primele câteva sute de trepte. Și desigur, curând își pierdeau suflul și începeau să se odihnească din ce în ce mai des și mai frecvent. Sau abandonau complet, nici măcar la jumătatea drumului.
În prima zi, și eu am urcat treptele ”rapid” – pentru că mai aveam doar o jumătate de oră la dispoziție (eram cu un grup de oameni, care se deplasa de la obiectiv la obiectiv, pentru perioade limitate de timp).
Am dorit să ajung cât mai repede în vârf și am început să ”trag” de mine. Desigur că am gâfâit înfiorător după scara 200 încolo, și tronson după tronson, urcușul mi s-a părut o adevărată tortură. Afară era foarte cald și soare, nu aveam sticlă de apă la mine și mă uitam mereu la ceas, să nu întârzii (să-mi rămână și timp de coborât). Am reușit să ajung undeva la scara 930 (scările erau numerotate, așa încât știai tot timpul unde ești, cât ai parcurs și cât mai ai!) și am constatat că nu mai am deloc putere (starea de slăbiciune era deja tip leșin, am fost nevoită să mă așez pe scări să-mi revin, nu mai puteam face nici un pas în sus) și nu mai am timp (în 10 minute urma să plece microbuzul). Așa că am abandonat urcușul și am coborât rapid (spre marea tortură a mușchilor mei gambieri de la picioare) ajungând la timp și gâfâind la microbuz.
Eșecul acestei tentative de a atinge un obiectiv (vârful muntelui) m-a urmărit toată ziua. Am realizat toate erorile pe care le-am făcut (graba, precipitarea, presiunea timpului și a circumstanțelor etc) și mi-am dorit să pot face lucrurile diferit.
Așa că, a doua zi, am revenit la acest templu și am decis să fac totul altfel și să ating obiectivul – vârful muntelui.
Am venit singură și mi-am ”alocat” circa 4 ore doar pentru acest traseu – începând urcușul într-un ritm lent, pas cu pas, treaptă cu treaptă – făcând pauze dese – de câte ori se accelera respirația și consumând când și când, puțină apă.
M-am amuzat blând de cei care treceau gâfâind pe lângă mine, într-un urcuș forțat (cum făcusem și eu ieri) și pe care îi regăseam ulterior mai sus, leșinați, stând pe scări. Am continuat parcursul constant, în ritm foarte lent și am constatat cum am ajuns, aproape fără forțare – pe platoul de sus – bucurându-mă la maxim de întreaga călătorie, observând mici detalii pe care cu o zi înainte le trecusem cu vederea (plante, mici sculpturi, detalii ale peisajului din diferite unghiuri etc).
Efectiv mi-a făcut plăcere drumul în sine – și ajungerea la vârf a fost o etapă firească (deși inițial m-am gândit îngrozită că va fi a doua zi de urcuș și-mi va fi și mai greu decât prima oară, datorită ”anticipării”).
Totuși savurarea fiecărui pas, a fiecărui amănunt interesant întâlnit – a transformat al doilea urcuș într-o bucurie generală și o joacă de copil.
Vederea panoramică de sus – sculpturile și clopotele de pe vârful muntelui, pe care le-am vibrat în semn de victorie – m-au umplut de bucurie și de stare de bine.
Toți cei care ajungeau acolo sus, se felicitau pentru temeritate, pentru depășirea îndoielilor minții (care spunea ”nu vei fi în stare”) și mai ales, pentru depășirea limitelor corpului fizic (care avea nevoie de un tratament blând și înțelegător, pentru a nu fi biciuit și supra-solicitat).
Am realizat în cursul celor două zile de ”încercări” – cum procesul de detoxifiere și vindecare prin dietă – se desfășoară în același mod (pe același ”tipar”).
Cum apar perioade de ”forțaj” în care partea mea de ”umbră” (întunecată), plină de mândrie, vanitate și egoism spune ”EU sunt în stare, EU pot” și forțează anumite comportamente (diferite diete, post, stil de viață mai spartan, mișcări fizice etc) și cum mă trezesc inevitabil epuizată și ”terminată” după eforturi.
Inevitabil, cedez și mă întorc la ”punctul zero” (de unde am pornit), pentru a reporni întregul proces de la capăt, dar mult mai blând, mai agale, mai treptat, bucurându-mă de fiecare moment din el, de fiecare pas, de fiecare mică revelație și mică descoperire. Numai atunci când manifest ”partea mea de lumină” – care cuprinde compasiunea (față de mine și de ceilalți), respectul (față de propriul meu corp și de posibilitățile sale) și iubirea (de Sine, în primul rând) – reușesc să obțin ceea ce-mi doresc, fără ”să mă forțez”.
Și numai așa – purtându-mă cu blândețe cu corpul meu, nefiind ”presată” de TIMP, de SOCIAL sau de PROPRIUL MEU EGO – reușesc să obțin victorii importante și să cuceresc munți aparent de ”necucerit”.
Am realizat că toate încercările nereușite din proces sunt ETAPE IMPORTANTE de învățare, și că fără ele, n-aș ști cum să procedez pentru a avea succes.
Așa am înțeles că atât ÎNTUNERICUL, cât și LUMINA sunt la fel de utile.
Întunericul este ”sftenicul” care mă sfătuiește cum să ”nu fac” – și fără el, n-aș învăța ”cum să fac” – în acțiunile mele zilnice.
Și am aflat că ritmul calm, liniștit și agale al urcatului munților reprezintă cheia succesului, dacă doresc să admir priveliștea de pe vârf și nu doar de la bază.
Perseverența, constanța, regularitatea suflului și mai ales, PAUZELE DESE, de câte ori este nevoie, au reprezentat alte chei importante ale procesului.
Foarte mulți dintre cei care încep procesul de detoxifiere prin dietă și vindecare, se ”aruncă” cu capul înainte (exact cum am făcut eu în prima zi), presându-se singuri și lăsându-se ”presați” de cei din jur și de propriile așteptări – pentru a face totul ”repede” și ”intensiv”.
Și majoritatea pățesc exact ca mine, la prima escaladă – se epuizează pe parcurs – uneori chiar aproape de final – și nu mai apucă să se bucure de absolut nimic din călătorie.
De aceea, am realizat că singura soluție fezabilă pentru o vindecare de succes o reprezintă LINIȘTEA INTERIOARĂ, CALMUL și PERSEVERENȚA MERSULUI ÎNAINTE, pas cu pas, pauză după pauză – în RITMUL PROPRIU, fără să faci competiție cu nimeni și mai ales, fără să ai alte așteptări de la tine – decât să continui, de câte ori poți, cu treapta următoare a scării.
Atât avem în față, de fiecare dată – TREAPTA URMĂTOARE.
Dacă ne uităm mereu spre vârf – ni se pare atât de departe – încât ne-am descuraja de la primele scări de urcat.
Dar dacă ne uităm DOAR la următoarele trepte din fața noastră și le vom cuceri încetul cu încetul, oprindu-ne de câte ori avem nevoia să ne tragem suflul – ajunsul pe vârf va reprezenta o ETAPĂ NATURALĂ a procesului și nu neapărat,SCOPUL ULTIM ȘI FINAL.
”Miza jocului” vindecării o constituie SAVURAREA și APRECIEREA fiecarui minut al călătoriei, a fiecărei trepte urcate.
Bucurați-vă de întregul parcurs și învățați ”regulile” unui joc interesant!
Urcatul unui munte a devenit pentru mine ”metafora” acestui an 2015 plin de provocări.
Iar CLARITATEA VIZIUNII pe care am dobândit-o cu fiecare treaptă urcată îmi permite să anticipez ”vederea de ansamblu” ce mă așteaptă de pe platforma din vârf.
La templu – m-am bucurat să pot vedea întregul peisaj – pe kilometrii buni de jur împrejur – într-o zi minunat de senină!
O adevărată răsplată Divină pentru îndrăzneala de a fi dorit ajungerea pe vârful muntelui și a de nu fi abandonat atunci când prima tentativă nu a fost reușită.
Așa încât, în propriul proces de vindecare, pot doar ”imagina” ce mă așteaptă în stare de ”vindecare” (care nu îmi este familiară, nu am cunoscut-o niciodată). Deocamdată, urc treaptă cu treaptă, printre suferințele fizice, printre provocările emoționale și toate ”torturile” mentale posibile.
Mă mai opresc, îmi mai trag sufletul, uneori cobor câte o treaptă-două, când simt că am nevoie de o pauză mai mare, dar îndată ce pot, reiau ”urcușul” agale, pas cu pas, calm și liniștit.
M-am întâlnit pe drum cu foarte mulți dintre voi – fie în sus, în fie în josul scării – și mă bucur și vă felicit pentru toate experiențele.
Nu contează în ce direcție și cu ce viteză sunt!
Faptul că ne-am înâlnit pe ”scara” ce urcă muntele ”Vindecării” înseamnă că toți dorim să ajungem pe platoul din vârf.
Să ne vedem cu bine acolo – în lumina Soarelui și plini de lumina propriei noastre bucurii interioare!
Vom împrăștia toată bucuria victoriei – către toți ceilalți – inspirându-i și ghidându-i pe toți cei care au nevoie de sprijin!
Zile minunate de primăvară vă doresc tuturor – să vă bucurați de LUMINA Soarelui și de căldura primăverii – ce ne inspiră să ne continuăm DRUMUL SPRE VINDECARE!
