Vaccinarea

VACCINAREA – O ÎNŢEPĂTURĂ ÎN NECUNOSCUT

De ce P-ul din DTP poate fi periculos pentru sănătatea copiilor

Fragmente din cartea scrisă de Harris L. Coulter şi Barbara Loe Fisher

Traducere Bianca Tăzlăoanu

Supervizare şi corectură dr. Sorina Soescu

Povestea tusei convulsive şi a vaccinului pertussis

Vindecat ieri de boala mea,

Am murit noaptea trecută (din cauza) doctorului meu.
Matthew Prior

Povestea de început a tusei convulsive şi a vaccinului pertussis arată cum s-au luptat doctorii să găsească un leac, precum şi o cale de a preveni o boala mortală care a omorât sute de mii de copii şi adulţi de-a lungul secolelor. În mod ironic, leacurile şi vaccinul brut creat să ajute să stăpânească tusea convulsivă au provocat partea lor de decese şi vătămări, întrucât oamenii de ştiinţă încă nu au găsit un medicament care să vindece tusea convulsivă sau un vaccin care să nu aibă efecte secundare toxice.

Pertussis la început: Deces şi remedii rele

Secole de-a rândul, părinţii s-au luptat să-şi îngrijească copiii de ravagiile pertussis sau ale tusei convulsive, cum se numeşte în America. Exact cât de mult a afectat omenirea această boală nu se ştie, dar prima descriere recunoscută a ei pare a fi fost făcută de doctorul francez Guillaume Baillou pe timpul unei epidemii în Paris în 1578.

Plămânul este atât de iritat încât, în încercările sale prin fiecare efort de a elimina cauza afectării, el nu poate nici să inspire, nici să elimine aerul expirat. Persoana bolnavă pare a se umfla, ca şi cum este pe punctul de a se sufoca, îşi blochează respiraţia, cu gura larg deschisă – apoi nu mai tuşeşte câteodatâ pentru o perioadă de patru sau cinci ore, şi din nou paroxismul tusei reapare…. rezistent la orice medicament. Tusea era foarte obositoare, deranja stomacul şi cauza voma; sau leza vasele creierului, declanşând hemoragii. Atacurile bolii s-au oprit pentru câteva zile, dar în iulie şi august au reapărut, mai violente ca oricând şi au afectat în primul rând copii.

Parisul şi Roma au avut epidemii crunte de pertussis chiar din 1695. În Scandinavia, a fost o epidemie de cincisprezece ani la jumătatea secolului al optsprezecelea, care a luat 3000 de vieţi în fiecare an. În Anglia între 1858 şi 1865, au murit mai mult de 120.000 persoane.

Tusea convulsivă a fost ceva obişnuit atât de multe secole in ţarile europene încât fiecare limbă europeană a creat propriul său nume popular pentru boală. Aceste nume erau derivate din cuvinte asociate cu copiii, întrucât tusea convulsivă întotdeauna a avut majoritatea victimelor sale din porţiunea de populaţie cea mai tânără şi cea mai vulnerabilă. În secolele trecute, era în special mortală în locuri precum spitalele aglomerate şi orfelinatele, unde o boală infecţioasă se putea răspândi repede.

Tusea severă, frecvent însoţită de vărsături, putea să ţină săptămâni sau luni şi adesea îi împiedica pe copii să mănânce astfel încât ei deveneau vlăguiţi şi mureau. Alţii făceau febră mare şi convulsii, iar dacă supravieţuiau, rămâneau cu leziuni cerebrale permanente.

Tusea convulsivă pare să fi atins vârful incidenţei mortalităţii şi morbidităţii în secolul al nouăsprezecelea printre familiile înghesuite în apartamente din oraşele aglomerate atât din Lumea Veche cât şi din cea Noua, unde toaletele în fundul curţii, apa murdară de la fântânile publice şi nutriţia necorespunzătoare erau obişnuite. Fiecare iarnă îşi lua tributul de boală şi decese, urmatoarea povestire dintr-o publicaţie medicală din 1887 din Zanesville, Ohio probabil fiind tipică:

„Cu şase săptămâni sau două luni în urmă, o jumătate dintre copiii din şcolile publice tuşeau, mulţi cu tuse de neconfundat…. De câteva ori am observat copii oprindu-se pe trotuar, lângă bordură, având o tuse spasmodică, eliminând un ghem de mucus şi apoi mergând mai departe…. Unii copii foarte mici prezintă, cu rapiditate, pneumonie sau complicaţii cerebrale, ori ambele, cu evoluţie spre deces. Dar în majoritatea cazurilor ei îşi revin.“

Cei care nu au murit din cauza bolii, mor adesea din cauza complicaţiilor secundare precum pneumonia, bronşita şi otita medie (infecţie severă a urechii mijlocii). Abraham Jacobi, un doctor de la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, a scris: ”Decesele numai din cauza tusei convulsive sunt inconsiderabile când sunt comparate cu mortalitatea dată de complicaţiile sale.’’

Doctorii nu au ştiut cum să tratateze sau să se ocupe de boală. Metodele obişnuite folosite de majoritatea doctorilor înainte de secolul al douăzecilea trebuie numai să fi mărit rata deceselor. Folosirea lipitorilor şi incizia pentru a face să sângereze pacienţii era o terapie practicată pe larg pentru tusea convulsivă în secolul al şaptesprezecelea şi un doctor al acelei epoci, Thomas Sydenham, a descris tratamentul aplicat: “’ Copilului trebuia să i se ia sânge şi dupa acea să i se dea purgative, după care treptat tusea dispărea fără probleme, exceptând poate cazurile în care era nevoie să îl laşi să respire aerul curat de la ţară.’’

Purgativele, cauzând diaree, erau făcute din mercur şi adesea administrate victimelor tusei convulsive. Se administrau şi vomitive vegetale, întrucât se considerau că „întrerup revenirea tusei convulsive (şi) contribuie la expectorarea mucusului”. Alţi doctori prescriau ulei de ricin, mosc, opiu şi chinină în cantităţi pe care pacientul le putea suporta în mod convenabil’’.

Multe plante erau folosite ca medicamente pentru tusea convulsivă.

Medicamentul popular cel mai obişnuit, pe care primii colonişti americani l-au învăţat de la indieni, era făcut din frunze sau coajă de castan fierte in apă sau vin.

Declinul tusei convulsive

Chiar dacă doctorii nu au fost în stare să prevină sau sa vindece tusea convulsivă, morbiditatea şi mortalitatea din cauza bolii în Europa de Vest şi în Statele Unite au scăzut continuu de la jumătatea secolului al nouăsprezecelea la jumătatea secolului al douăzecelea. Mulţi americani încă îşi amintesc epidemia de tuse convulsivă din anii 1920 şi 1930; totuşi un declin de 90 de procente în rata deceselor a fost raportat în America, în Anglia şi în Suedia înainte ca un vaccinul pertussis să fie folosit extensiv în anii 1940. Acest declin în rata deceselor nu este surprinzător, de vreme ce acelaşi declin în mortalitate se întâmpla şi la alte boli infecţioase precum scarlatina, pojarul, gripa, tuberculoza şi febra tifoidă. Toate fuseseră prevalente şi letale şi toate au diminuat ca motive de deces în aceeaşi perioadă.

O explicaţie pentru declinul în rata mortalităţii acestor boli înainte mortale poate fi că populaţia Europei şi a Statelor Unite dobândise un anume grad de rezistenţă naturală la ele după o expunere de atât de multe generaţii. Desigur, nivelul expunerii în cadrul oricărei populaţii era mare. În anii 1920 şi 1930 de exemplu, tusea convulsivă era atât de obişnuită în America încât pe la vârsta de zece (ani) un procent de 73 din toţi copiii prezentau o istorie clinică a bolii.

Un alt motiv pentru declinul în rata deceselor din cauza tusei şi a altor boli infecţioase ale copilăriei înainte de folosirea pe scara largă a vaccinului a fost îmbunătaţirea imensă a standardelor de locuit atât în Europa de Vest cât şi în Statele Unite. Condiţiile sanitare, nutriţia (hrana) şi locuinţele mai bune, precum şi îngrijirea sănătaţii au determinat o stare generală de sănătate mai bună a populaţiei infantile. În plus, introducerea antibioticelor pe timpul celui de-al doilea război mondial a avut un efect dramatic asupra controlului pneumoniei, care era adesea o complicaţie secundară virulentă a tusei convulsive. Folosirea cu success a antibioticelor pentru a controla infecţii secundare precum pneumonia şi bronşita a oferit bebeluşilor o şansă mult mai bună de a supravieţui tusei convulsive şi altor boli serioase ale copilăriei.

A.H.Griffith, de la Wellcome Research Laboratories din Anglia, a comentat în 1982, ‘’Mortalitatea din cauza tusei convulsive a scăzut (cu) zece ani mai devreme (înainte de programul de vaccinare) odată cu apariţia antibioticelor pentru tratamentul complicaţiilor şi noi tratamente s-au dezvoltat pentru a menţine echilibrul fluidelor la cei foarte mici, la care apăreau majoritatea cazurilor fatale de tuse convulsivă.’’

Într-o privinţă, declinul în morbiditatea şi mortalitatea din cauza tusei convulsive diferă de acela al altor boli ale copilăriei. În vreme ce incidenţa şi rata deceselor în astfel de boli ale copilăriei precum scarlatina au scăzut simultan în proporţii aproximativ egale, decesele din cauza tusei convulsive au scăzut mult mai rapid decât a făcut-o incidenţa bolii. Tusea convulsivă în ţările dezvoltate a rămas infecţioasă deşi mult mai puţin letală.

Evoluţia tusei convulsive

Bordetella pertussis ( B.pertussis) este un microb fragil care nu poate supravieţui în afara corpului uman mai mult de câteva minute. Boala se răspândeşte prin picături de tuse sau stropi mici de spută sau mucus strănutaţi conţinând bacteria, care intră în tractul nazal sau respirator al altei persoane. Acolo bacteriile se ataşează printr-un mecanism necunoscut.

Microbul cauzează o infecţie locală în tractul respirator, care produce diferite simptome precum un nas care curge şi o tuse scurtă, seacă, ce poate dura câteva săptămâni. Aceasta se numeşte faza catarală a bolii. Oamenii de ştiinţă bănuiesc că doua toxine produse de catre microb sunt răspunzătoare pentru infecţia locală.

Urmatorul stadiu este mutarea efectelor bolii de la poziţia locală în întregul organism. În acest moment, boala intra în faza cu paroxisme. Chiar dacă microbul pertussis se găseşte numai în poziţia infecţiei locale, unii oameni de ştiinţă cred ca el eliberează componente toxice intense (precum toxina pertussis şi endotoxina) care atacă diferite sisteme în organism şi produc simtome mai severe precum febra mare şi câteodată, convulsii.

O mamă poate să nu recunoască imediat că al ei copil s-a îmbolnavit de tuse convulsivă deoarece, în forma sa clasică, boala începe cu câteva simptome obişnuite care pot fi confundate cu răceala obişnuită. Copilul poate fi obosit şi să nu mai mănânce bine, să prezinte o stare subfebrilă şi să aibă o uşoară tuse seacă pentru aproximativ două săptămâni. Numai când simptomele de răceală dispar începe tusea cu paroxisme.

Tusea caracteristică apare când copilul, după ce tuşeşte ‘’ ca şi cum printr-o valvă cu sens unic’’ şi rămâne cu totul fără respiraţie, în cele din urmă reuşeşte să inspire ceva aer prin gâtul parţial îngustat. Paroxismul poate fi urmat de vomă, hemoragie nazală sau o hemoragie în ochi.

Acest tablou clasic se găseşte la copii intre doi şi şase ani. Sugarii, care sunt cei mai vulnerabili, nu prezintă tuse, ci pur şi simplu se pot sufoca şi nu mai sunt în stare să respire. La copiii mai mari şi adulţi, tusea este de obicei mult mai blândă şi adesea nu este prezentă de loc. Adulţii care iau tuse convulsivă pot fi diagnosticaţi ca având bronşită, gripă sau pur şi simplu o raceală gravă.

Stadiul de convalescenţă al bolii, tusea sporadică fiind caracteristica sa, poate dura săptămâni sau luni. El poate fi complicat de infecţii secundare bacteriale, precum pneumonia, care erau cauzele majore de deces în trecut când nu existau antibiotice şi îngrijirea medicala de susţinere era mai puţin sofisticată.

Cele mai de temut complicaţii sunt cele neurologice, incluzand convulsii, paralizie, comă, orbire, surzire, tulburări de mişcare şi retard mental. Unele din acestea pot rezulta din lipsa de oxigen (anoxia) apărută pe timpul intervalelor de tuse. Ca şi tusea caracteristică, aceste complicaţii neurologice reprezintă efectul direct al acţiunii destructive a bacteriei în organism.

La un Simpozion FDA din 1982, un om de ştiinţă japonez a arătat ca substanţele toxice produse de B.pertussis pot fi răspunzătoare pentru complicaţiile neurologice ale tusei convulsive, ca şi pentru acelea ale vaccinului care conţine B. pertussis: ’’Reacţii precum febra şi complicaţia neurologică (de la vaccin) sunt reminiscenţe ale simptomelor asociate cu infecţia şi sugereaza posibilitatea unor mecanisme comune pentru aceste stări fiziologice. B.pertussis poate produce o substanţă toxică care provoacă efectele adverse ale bolii şi, în mod similar, aceste substanţe toxice pot fi prezente într-o masură limitată în vaccinul uzual cu celule întregi şi să aibă efecte comparabile.’’

La Seminarul Înternaţional din 1989 despre Complicaţiile Neurologice ale Tusei Convulsive şi ale Vaccinului Pertussis condus de John Menkes, M.D., Profesor Emerit în Neurologie şi Pediatrie la UCLA, consensul oamenilor de ştiinţă participanţi a fost că “ Există date suficiente să implice atât endotoxina cât şi toxina pertussis în complicaţiile neurologice ale bolii şi în orice reacţie adversă la vaccinul pertussis.’’

Cum acţionează vaccinul

Toate vaccinurile acţionează pe principiul protecţiei stimulând artificial sistemul imunitar să producă anticorpi – molecule mici de proteine care atacă organismul invadator- pentru a învinge o boală în acelaşi mod în care boala naturală stimulează imunitatea. În cazul vaccinului pertussis, copilul este injectat cu cantităţi controlate de bacterii pertussis omorâte în întregime. Teoria este că injecţiile periodice cu cantităţi mici de bacterii vor obliga sistemul imunitar al copilului să producă anticorpii care conferă imunitate.

Dar experienţa neplacută a arătat că vaccinul creat să protejeze un copil căteodata răneşte sau chiar omoară. Ştiinţa medicală încă încearcă să stabilească exact care antigene din bacteria pertussis produc imunitate şi care cauzează lezarea creierului, sau dacă acelaşi antigen le face pe amândouă. Lipsa unui răspuns la aceasta întrebare a obsedat cercetarea asupra vaccinului pertussis de la început. Astfel oamenii de ştiinţă au folosit întreaga celulă cu toate componentele sale. De aceea vaccinul pertussis folosit în Statele Unite şi aproape în toate celelalte ţări este cunoscut ca vaccinul cu celule întregi. De aceea se face referinţă la el ca vaccinul ’’ brut’’.

Vaccinul cu celule întregi

Primul vaccin împotriva tusei convulsive a fost creat în 1912 de către doi bacteriologi francezi, Jules Bordet şi Octave Gengou, care doreau să îl folosească în Tunisia pentru a împiedica boala să se răspândească printre copiii din acea ţară. După ce au crescut bacterii pertussis în vase mari, ei le-au omorât cu căldură, au conservat amestecul cu formaldehidă şi l-au injectat la copii.

Bordet şi Gengou au trebuit să accepte răul împreună cu binele, impurităţile cu antigenele protectoare, pentru că nimeni nu a ştiut cum să le separe. În principiu, acest vaccin brut creat cu mai mult de şaptezeci de ani în urmă este aproape similar vaccinului pertussis cu celule întregi injectat în fiecare an la milioane de copii în toată lumea.

În Tunisia, Londra şi Paris la începutul secolului douăzeci, faptul că noul creat vaccin era brut şi impur era ultimul lucru prezent în mintea cuiva.

Tusea convulsivă ucidea sugari şi copii cu sutele şi prima prioritate era să îi protejeze. Mai mult, începutul secolului douăzeci era un moment al interesului exploziv în dezvoltarea vaccinurilor.

În Londra, Almroth Wright a dezvoltat un vaccin împotriva febrei tifoide care probabil a salvat milioane de vieţi în timpul primului război mondial, în vreme ce vaccinul împotriva turbării descoperit de Pasteur şi vaccinurile împotriva difteriei şi tetanosului ale lui Emil von Behring erau deja de domeniul trecutului. Se insista asupra vaccinului pertussis întrucât doctorii căutau să găsească o cale să elimine bolile infecţioase de pe pământ.

În 1925, cercetătorul danez Thorvald Madsen a încercat un vaccin pertussis modificat pe timpul unei epidemii de tuse convulsivă din Insulele Faroe. El a vaccinat sugari şi deşi nu a prevenit tusea convulsivă, a părut să facă boala mai uşoară şi să reducă numărul deceselor.

În anii 1930 şi la începutul anilor 1940, oamenii de ştiintă şi doctorii căutau cu febrilitate să definească cea mai bună metodă de a pregăti vaccinul, cea mai bună vârstă pentru a face primul vaccin, câte vaccinuri erau necesare pentru a proteja un copil, şi dacă sau nu vaccinul pertussis ar trebui să fie combinat cu altele precum anti difteria şi anti tetanos.

Una din schimbările făcute în vaccinul original al lui Bordet şi Gengou a fost să se adauge un ‘’adjuvant’’. Acesta este un material, de obicei o sare de metal, care măreşte capacitatea vaccinului pertussis de a produce anticorpi. În 1943, un cercetător american de început din domeniul vaccinului pertussis, Pearl Kendrick, a raportat că aluminiul are acest efect adjuvant; vaccinul era mai protector şi mai puţine bacterii pertussis trebuiau să fie incluse. După raportul ei, aluminiu sau substanţe bazate pe aluminiu au fost adăugate vaccinului.

Kendrick a contribuit de asemenea la combinarea vaccinului pertussis cu vaccinurile anti difterie şi anti tetanos aflate deja în folosinţă în anii 1940. În 1942 ea a spus’’ Cu varietatea procedurilor acceptate de imunizare pentru copii, este logic să fie studiate combinaţii corespunzătoare de antigene pentru imunizarea activă, în vederea reducerii numărului necesar de injecţii, micşorând astfel disconfortul pentru copil şi familie şi simplificând procedurile administrative.’’

Astfel, de dragul ‘’de a simplifica’’ vieţile copiilor, ale părinţilor lor şi ale doctorilor ocupaţi, Kendrick a insistat ca vaccinul pertussis să fie combinat cu vaccinul anti difteric. Această logică a devenit şi mai atragătoare când s-a aflat că, componenta pertussis mărea eficacitatea componentei difterice când cele doua erau combinate: vaccinul pertussis însuşi acţiona ca un adjuvant. La scurt timp dupa acea, anti tetanos s-a adaugat la aceste alte două vaccinuri, din aceleaşi motive. Această triplă combinaţie a creat vaccinul DPT precum îl ştim astăzi.

Când vaccinul anti poliomielită al lui Salk a apărut pe piaţă, producătorul farmaceutic Parke-Davis a hotărât să facă lucrurile şi mai uşoare pentru copii, părinţi şi doctori combinând vaccinul polio omorât cu vaccinul DPT. Aceasta a creat o nouă combinaţie de patru vaccinuri, numit Quadrigen, care a fost autorizat de Institutele Naţionale de Sănătate (NIH) în primăvara anului 1959. Dar experţii în vaccin au combinat în mod evident prea multe vaccinuri, întrucât s-a constatat că Quadrigen era foarte reactiv. În cele din urmă a fost retras de pe piaţă în 1968 şi mai multe procese au fost deschise împotriva Park-Davis de către părinţii copiilor care au fost afectaţi de vaccinul patru-în-unul.

Probleme cu producerea şi testarea

Astăzi, vaccinul cu celule întregi este făcut eminamente în acelaşi fel ca pe vremea lui Bordet şi Gengou, deşi fiecare producător îl prepară în mod diferit, şi formula exactă este considerată un secret comercial. Bacteriile pertussis sunt de obicei crescute într-un mediu de caseină hidrolizată cu dializat din drojdie, suplimentat cu agar şi cărbune şi conservat cu Thiomersal, un derivat de mercur. Alte ingrediente posibile sunt acid hidrocloric, adjuvantul (de obicei un component de aluminiu), hidroxid de sodium şi sare.

În trecut, se adăuga adesea sânge uman. Astăzi este interzisă de reglementări federale, dar producătorilor încă li se permite să adauge sânge de la ‘’ animale inferioare, altele decât calul’’.

Amestecul este pregătit în vase şi spălat, iar bacteriile sunt apoi omorâte cu caldură şi formaldehidă astfel încât să creeze un toxoid. Vaccinul este depozitat de către producători la temperaturi aproape de îngheţ, pentru o vreme. El este combinat cu componente difterice şi tetanos, turnat în fiole şi trimis la centre de distribuţie regionale. Apoi este trimis la angrosişti înainte de a fi transportat la farmacii, doctori particulari şi clinici de sănătate publică. În sfârşit, este injectat la sugari.

Vaccinul pertussis cu celule întregi este cel mai brut vaccin în folosinţa curentă şi este cel mai greu de produs. În 1978, Charlotte Parker de la Departamentul de Microbiologie al Universităţii Texas din Austin a oferit un tribut poetic acestei particularităţi a microbului pertussis:’’ Bordetella pertussis este un organism fascinant de studiat. O anume cantitate de empiricism, opusa logicii, este necesară pentru a avea succes cu pertussis. Culturile de diagnostic sunt dificile şi adesea nu te poţi baza pe ele. Loturi diferite de vaccin, făcute în acelaşi mod, din aceleaşi tulpini, câteodată prezintă proprietaţi diferite. Munca experimentală nu este întotdeauna reproductibilă de la un laborator la altul, dar aceasta este ceva obişnuit în cercetarea biologica. Problemele culturii de diagnostic şi variabilitatea neaşteptată în vaccinuri şi în speciile de pertussis însăşi nu sunt uşor de explicat.’’

O chestiune de siguranţă şi eficacitate

Microorganismul pertussis este unul dintre cele mai complexe, instabile şi în general inşelătoare bacterii cunoscute. Este de asemenea extrem de otrăvitor şi cu o gamă largă de efecte asupra organismului uman. În cuvintele lui Margaret Pittman (1965) care a fost specialistul cel mai important al guvernului Statelor Unite în vaccinul pertussis timp de mulţi ani până la pensionarea ei în 1971: ‘’Bordetella pertussis este unică printre bacteriile infecţioase prin abilitatea sa marcată de a modifica răspunsurile biologice. Prin urmare, a existat o preocupare specială ca vaccinul pertussis să fie cât se poate ferit de factori reactivi şi totuşi să furnizeze protecţie adecvată împotriva tusei convulsive.’’

Astăzi, FDA răspunde de testarea vaccinului pertussis pentru siguranţă şi eficacitate înainte de a fi eliberat spre folosinţa de către public. Dar caracterul vaccinului pertussis, în mod notoriu instabil şi dificil face ca adesea loturi de vaccin să nu treacă de testele FDA. Specialistul FDA în vaccinul pertussis, Charles Manclarck a comentat în 1967: ”Vaccinul pertusis este unul din produsele cele mai dificile de produs şi testat. Ca un exemplu, vaccinul pertussis are una din ratele cele mai mari de eşec dintre toate produsele prezentate Biroului de Biologie pentru testare şi eliberare. Aproximativ 15-20 la sută din toate loturile care trec testele producătorului nu trec testele Biroului.’’

Testul de laborator pentru eficacitatea vaccinului

Nevoia de un test standard de eficacitate a devenit o prioritate mare după ce Randolph K. Byers şi Frederick C. Moll de la Facultatea de Medicină de la Harvard au publicat un articol în 1948 descriind copii care au suferit lezări ale creierului dupa ce au primit vaccinul pertussis. Constatările lor au şocat lumea medicală şi au furnizat prima dovadă clară că vaccinul cauza complicaţii neurologice serioase la copii. Doctori şi oameni de ştiinţă s-au grăbit să dezvolte teste de laborator definitive pentru a măsura eficacitatea şi toxicitatea vaccinului.

Cu doi ani mai devreme, în 1946, Kendrick si Pittman au avut idea de a ‘’provoca’’ sau de a expune şoareci vaccinaţi la tuse convulsivă injectând doza de provocare cu bacterii pertussis direct în creierele lor. Abilitatea vaccinului de a proteja împotriva tusei convulsive (potenţa sau eficacitate) a fost judecată după câţi şoareci au supravieţuit şi câţi au murit după ce au fost infectaţi cu boala.

Departamentul de Standarde Biologice (DBS) al Serviciului de Sănătate Publică (PHS) a stabilit un test naţional de eficacitate în 1949 şi l-a modificat în 1953 pentru a stabili limitele maxime şi minime de eficacitate. Astazi, un singur test de eficacitate necesită cinci probe ale vaccinului pe 350 până la 400 şoareci. Dacă vaccinul stimulează imunitatea în majoritatea şoarecilor, este considerat a fi la fel de efectiv la oameni şi este eliberat pentru folosirea de către public.

Testul de laborator pentru siguranţă

Vaccinul fabricat este de asemenea supus testului de toxicitate dezvoltat şi perfecţionat de Pittman şi alţii la DBS între 1954 şi 1965. Acest test se presupune că măsura siguranţa vaccinului, adică care este probabilitatea de a cauza reacţii severe la copii. Vaccinul este injectat in cavităţile abdominale ale şoarecilor tineri pentru a vedea dacă ei continuă sa ia în greutate după o perioadă de timp. Dacă şoarecii nu mor şi continuă să ia o anume cantitate în greutate, producătorii vaccinului şi FDA consideră vaccinul sigur pentru copii.

Acest test a prezentat, de asemenea, probleme. Cand Pittman încerca să-l perfecţioneze în anii 1950, unii şoareci se vedeau că iau în greutate în mod satisfăcător indiferent ce fel de vaccin se folosea. Creşterea în greutate a şoarecelui era de asemenea afectată de prezenţa şi tipurile de adjuvanţi folosiţi în vaccin, temperatura şi mărimea cuştilor şoarecilor, cantitatea de lumină la care erau expuşi şoarecii şi tipul de şoareci folosiţi. Dar aspectul cel mai supărător al testului de toxicitate era că unii copii au avut şi încă au reacţii severe şi chiar fatale la vaccinuri care au trecut cu success testul.

Testele de eficacitate şi toxicitate elaborate cu aproape patru decade în urmă de Kendrick şi Pittman erau desemnate să elimine tipurile de reacţii neurologice pe care Byers şi Moll le-au descris în articolul din 1948 care a uluit lumea medicală. Dar în ciuda faptului că toate vaccinurile pertussis produse în Statele Unite au fost supuse la aceste diferite teste de laborator, au continuat să apară reacţii neurologice. John Cameron, de la Universitatea din Quebec, a spus în 1978 :’’Ce încercăm noi să controlăm când facem un test de toxicitate asupra şoarecelui? În mod clar încercăm să hotărâm dacă un anume lot de vaccin este sau nu potrivit pentru eliberare pe piaţă. Pe de altă parte, probabil fiecare lot de vaccin eliberat în ultimii 5-10 ani a fost sigur conform acestui standard, totuşi reacţii încă se observă la copii mici.’’

Faptul trist este că după mai mult de patruzeci de ani de supunere a vaccinului pertussis la ‘’testul de toxicitate’’ asupra şoarecelui, încă mor copii şi sunt lezaţi la creier dupa ce vaccinul a trecut acest test.

La ce vârstă ar trebui să vaccinăm ?

Una din problemele importante dezbătute în timpul perioadei frenetice de dezvoltare a vaccinului în anii 1920 şi 1903 era vârsta cea mai mică la care să se administreze copiilor vaccinul pertussis. Nou născuţii şi copiii mici erau întotdeauna primii care mureau din cauza tusei convulsive, dar unii doctori au început să suspecteze că vaccinul nu ‘’prindea’’ în primele luni de viaţă. Louis Sauer din Evanston, Illinois, care a dezvoltat propriul lui vaccin pertussis şi era un suporter sincer al vaccinării în masă, a raportat în 1941 că numai 27 la sută dintr-un grup de optzeci şi nouă de sugari au dezvoltat anticorpi protectori când au fost vaccinaţi la vârsta de trei luni sau mai puţin.

Sauer a susţinut ca vaccinarea pertussis să nu înceapă mai devreme de vârsta de şapte luni, observând că ‘’cei mai mulţi din aceşti copii mici nu au încă puterea de a dezvolta o imunitate corespunzătoare când sunt injectaţi atât de devreme în viaţă.’’ El a comentat, de asemenea, că ‘’unii nu au putut fi injectaţi în timpul primelor câtorva luni, întrucât existau ’probleme de alimentare’ în special la cei născuţi prematur.’’ Opinia lui Sauer era contracarată de alţii care credeau că uneori o protecţie parţială a nou născuţilor împotriva ravagiilor tusei convulsive era mai bună decât nici una.

Problema răspunsului cu formare de anticorpi poate nu a jucat un rol atât de important în hotărârea momentului când ar trebui vaccinaţi copiii, ci mai mult a contat comoditatea pediatrului care vaccina. Autorii unui studiu din 1962 asupra vaccinului Quadrigen Parke-Davis au concluzionat: ”Sunt mai multe motive pentru care doctorul doreşte să înceapă imunizarea cât mai devreme posibil în viaţă. Pertussis poate fi o ameninţare serioasă la sugarii sub vârsta de trei luni… Există de asemenea o mai mare probabilitate de a termina seriile recomandate de vaccinuri dacă imunizarile pot fi începute în copilărie devreme şi coordonate cu alte motive pentru a aduce sugarul la cabinetul doctorului sau la clinică. Pentru cei mai mulţi doctori, vârsta de la 4 la 6 săptămâni ar fi un moment convenabil să înceapă seria de vaccinuri împotriva difteriei, tetanusului, pertussis şi poliomielitei. La aceasta vârstă sugarul începe seria de vizite de verificare a sănătăţii şi aproximativ la acest moment mama trebuie să facă examinarea tradiţională după naştere .

În cele din urmă, doctorii americani au rezolvat problema răspunsului slab de anticorpi la nou născuţi pur şi simplu dându-le sugarilor mai multe vaccinuri suplimentare – numite rapeluri.

Mai întâi sugerate în 1938, acestea au devenit obişnuite în anii 1940. Astăzi, Sistemul Public de Sănătate al Statelor Unite şi Academia Americană de Pediatrie recomandă ca un copil să primească primul vaccin DPT la vârsta de doua luni, cu vaccinuri ulterioare administrate la patru luni, şase luni, optsprezece luni şi între vârsta de patru şi şase ani.

Totuşi Europa, Suedia şi alte câteva ţări încep în mod curent vaccinarile după vârsta de şase luni din cauza răspunsului îmbunătăţit de anticorpi obţinut la sugarii vaccinaţi dupa ce sistemele lor imunitare sunt mai dezvoltate. Reglementările Ministerului Britanic al Sănătăţii au stabilit că atunci când se vaccinează cu DPT ‘’ un răspuns imunologic general mai bun poate fi aşteptat dacă prima doza este întarziată până la vârsta de şase luni.’’

Puţini doctori au atras atenţia asupra posibilităţii ca deplasând vaccinarea în primele săptămâni după naştere poate creşte riscul de reacţii neurologice sau moarte subită. George Dick, de la Institutul Bland – Sutton al Spitalului Middlesex din Londra a scris în 1967, ‘’S-a ştiut de mult că mărind numărul de B.pertussis per doza de vaccin creşte frecvenţa reacţiilor. Ar fi surprinzator dacă micşorând mărimea sugarilor care primesc un anume vaccin nu ar creşte de asemenea reacţiile.’’

Observaţiile lui Dick sugerează ceea ce pare a fi o violare a unei axiome standard in medicină. Această axiomă este că cu cât mai mică este greutatea unui individ, cu atât mai mică doza de medicament de administrat. Doctorii nu s-ar gândi să injecteze un sugar cu aceleaşi număr de unităţi de penicilină ca un adult. Totuşi un sugar de două luni cântărind 3,5 kg primeşte aceeaşi cantitate de vaccin ca un copil de 25 kg care intră la grădiniţă.

Dick arată mai departe că ‘’ Înainte ca vaccinul împotriva tusei convulsive să fie folosit în mod obişnuit în Marea Britanie, Consiliul de Cercetări Medicale a efectuat o serie de teste, incluzând un studiu al reacţiilor la sugari, din care 80 la sută erau în vârstă de 14 luni sau mai mari. S-a concluzionat de mulţi profesionişti că rezultatele acestor teste au fost definitive şi erau aplicabile sugarilor de toate vârstele, mereu, la toate vaccinurile. Cum s-a ajuns să presupunem că sugarii în vârstă de numai câteva luni ar reacţiona în acelaşi fel ca sugarii de două ori greutatea lor? De ce s-a recomandat imunizarea cu vaccinuri conţinând pertussis la sugari în vârstă de câteva luni fără să se fi facut teste corespunzatoare de toxicitate?’’

Comentariile lui Dick expun o curiozitate a modului în care copiilor americani a ajuns să li se dea în mod obişnuit primul vaccin DPT la vârsta de doua luni. Statele Unite nu au efectuat niciodată propriile lor teste clinice să demonstreze că vaccinul pertussis era sigur şi eficace când se administra copiilor sub vârsta de un an. În loc de aceasta, s-au bazat (şi încă se bazează) pe datele adunate de Consiliul britanic de cercetări medicale în testele clinice efectuate în anii 1950 pentru dovada siguranţei şi eficienţei vaccinului la nou născuţi. Dar, după cum subliniază Dick, aceste teste clinice, care au inclus aproximativ 50.000 copii, nu au fost efectuate pe sugari de două luni. Majoritatea copiilor supuşi testelor aveau mai mult de patrusprezece luni!

Deşi opt copii mici au avut convulsii in şaptezeci şi două de ore după vaccin şi alţi treizeci şi patru au avut convulsii în douăzeci şi opt de zile de la vaccin, aceste teste au fost considerate un succes şi vaccinul a fost administrat repede majorităţii copiilor din Anglia. Deşi testele aveau scopul să demonstreze eficacitatea (capacitatea de a preveni tusea convulsivă), nu siguranţa, autorităţile din domeniul sănătăţii din Statele Unite le-au folosit ca dovadă că vaccinul era sigur pentru administrarea la sugari în vârstă de şase săptămâni.

REACŢIILE ADVERSE: DESCOPERITE PREA TÂRZIU?

În medicina, păcatele făptuite sunt mortale, păcatele prin omisiune scuzabile.

Theodore Tronchin

Unul din elementele cele mai stranii din povestea bacilului pertussis este acela că vaccinul a fost introdus pe scară largă în Anglia, Statele Unite şi alte state industrializate ale lumii fără un efort sistematic de a evalua efectele sale secundare. Odată ce programele de vaccinare au fost în plin avânt în ţările dezvoltate, nu s-a făcut aproape nicio încercare de a monitoriza corespunzător efectele secundare sau îmbunătăţi siguranţa vaccinului.

Spre sfârşitul anilor 1940 oficialii guvernamentali din domeniul sănătăţii şi doctorii promovau în mod agresiv vaccinarea pertussis în toată America întrucât incidenţa tusei convulsive scădea continuu. În acelaşi timp, cercetătorii din domeniul vaccinului şi doctorii deveneau conştienţi că beneficiile vaccinului pertussis erau însoţite de riscuri.

Capacitatea vaccinului de a omorî fără avertizare a fost semnalată prima dată în 1933 de către Thorvald Madsen în Copenhaga. El a raportat că doi sugari, care au fost vaccinaţi imediat după naştere, au murit la câteva minute după vaccin.

Mai târziu în anii 1930, cercetătorii americani au raportat că unii copii au reacţionat cu febre, convulsii şi colaps. Dar majoritatea doctorilor nu au ţinut seama de aceste rapoarte, convinşi că reacţiile erau nesemnificative în comparaţie cu protecţia pe care vaccinul o dădea împotriva temutei tuse convulsive.

În 1946, Werne şi Garrow au descris morţile unor gemeni identici în douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin. În 1947, Matthew Brody, de la Spitalul Brooklyn, a furnizat descrieri detaliate a două cazuri implicând lezări ale creierului ducând la moarte după vaccin.

Dar contribuţia majoră la rapoartele asupra reacţiilor la vaccinul pertussis a fost studiul din 1948 al lui Randolph K.Byers şi Fredrtick C.Moll de la Facultatea de Medicină de la Harvard. Ei au examinat cincisprezece copii care au reacţionat în mod violent la şaptezeci şi două de ore de la injecţia cu vaccinul pertussis. Toţi copiii erau normali înainte de vaccin; niciunul nu a avut vreodată vreo convulsie.

Un caz pe care ei l-au descris a fost al unui băiat de opt luni, al cărui prim vaccin pertussis a fost administrat la şapte luni. Acel vaccin a fost urmat de iritabilitate şi somnolenţă care au trecut în aproximativ trei zile. Trei săptămăni mai tarziu i s-a făcut al doilea vaccin şi ‘’rapid a devenit iritabil, agitat, febril şi îşi ţinea braţul drept rigid. La aproximativ şaptezeci şi două de ore după inoculare, el a avut două convulsii generalizate severe şi a fost internat în alt spital.’’ Când a fost văzut de doctorul familiei sale opt luni mai târziu’’ el era orb, surd, spastic şi fără speranţă.’’

Byers şi Moll au concluzionat că din cei cinsprezece copii pe care i-au studiat, ‘’ un copil şi-a revenit complet, trei au avut o perioadă prea scurtă de obsevare ca să permită concluzii finale, doi au urmat un lung drum în declin terminându-se cu moartea şi restul de nouă au suferit de afecţiuni ale sistemului lor nervos, care în majoritatea cazurilor ameninţa să le afecteze o viaţă competitivă.’’

Doctorii în general au fost surprinşi şi iritaţi de acest articol. Mai târziu Byers i-a spus unui jurnalist de televiziune că ‘’ la acel moment raportul nu a fost bine primit de comunitatea medicală. ’’ Motivul? Pentru prima dată, doctorii trebuiau să se confrunte cu faptul că vaccinul nu era lipsit de riscuri serioase. Un articol din 1949 din British Medical Journal (Revista Medicala Britanica) arăta ’’Vaccinarea pertussis, orice s-ar putea crede despre capacitatea sa de imunizare, a fost cel puţin considerată relativ fără efecte secundare.’’

John A. Toomey a scris în 1949 că studiul facut de Byers şi Moll era ‘’ îngrijorator, întrucât înainte de el, acest [vaccin] a fost considerat inofensiv.’’. El însuşi a trimis chestionare unui număr de pediatri şi a adunat date asupra a treizeci şi opt de cazuri de reacţii severe la vaccinul pertussis.

Louis Sauer a făcut o observaţie interesantă după ce Toomey şi-a prezentat raportul la o întâlnire AMA din 1948, arătând că lezarea neurologică cauzată de vaccin seamănă cu lezarea cauzată de tusea convulsivă.” In cazuri izolate’’ a spus el, ‘’o doză profilactică obişnuită de vaccin pertussis… pare să provoace un lanţ de reacţii nefavorabile ale sistemului nervos central : febră, convulsii şi, în unele cazuri, schimbări patologice ireversibile în creier. Aceste constatări fundamentale seamănă cu cele întâlnite ocazional în cazuri de tuse convulsivă severă.’’

În 1953, S. Kong, M.D. de la Clinica de Pediatrie a Universităţii din Zurich, a adunat din literatura lumii o listă de 82 de cazuri de lezări din cauza vaccinului pertussis. În 1955, Niels Low, de la Departamentul de Neurologie al Facultăţii de Medicină, Universitatea din Illinois, a arătat că encefalogramele copiilor mici erau câteodată modificate de vaccinul DPT. El a concluzionat că ‘’reacţii cerebrale slabe, dar posibil semnificative apar în plus faţă de schimbările neorologice foarte severe raportate.’’ Până în1958 literatura conţinea 107 cazuri, din care 93 erau din Statele Unite. J.M.Berg, M.D. de la Spitalul Fountain din Londra, a analizat cele 107 cazuri şi a găsit că 41 şi-au revenit, 31 au prezentat semne de lezare permanentă, în vreme ce soarta celorlalţi era necunoscută. Berg a atras atenţia asupra pericolului de retard mental ca un efect al vaccinului şi a subliniat că ‘’orice sugestie a unei reacţii neurologice la inocularea cu pertussis ar trebui să fie o contraindicaţie absolută pentru o altă inoculare.’’

In ciuda acestor avertismente, doctorii americani au continuat să insiste că lezarile minore cauzate de vaccinul pertussis erau compensate de lipsa de reacţii serioase în sutele de mii de copii care erau vaccinaţi în mod regulat. Dar pe ce probe şi-au bazat ei această presupunere?

Precum menţionat în Capitolul Unu, în Statele Unite nu s-au făcut vreodată teste clinice mari de nici un fel, pentru a măsura siguranţa sau eficacitatea vaccinului pertussis. Singurele teste clinice pe scară mare făcute vreodată au fost desemnate să măsoare abilitatea vaccinului de a proteja împotriva tusei convulsive şi s-au făcut în Marea Britanie din 1946 in 1957. Când au fost terminate, Statele Unite deja foloseau vaccinul pe scară largă.

Deşi opt copii din aceste teste britanice au avut prima lor convulsie înregistrată în şaptezeci şi două de ore după vaccin, şi alţi treizeci şi patru de copii au avut prima lor convulsie înregistrată în patru la douăzeci şi opt de zile după inocularea cu vaccinul pertussis, doctorii au negat o posibilă legatură, spunând, ’’Nu există vreun motiv să considerăm precipitarea de către vaccin a convulsiilor lor.’’

Aceste teste, prin urmare, erau folosite de doctorii britanici şi americani ca dovadă că vaccinul DPT era sigur, chiar dacă datele ar fi putut să fie bine foarte interpretate ca să sugereze concluzia opusă. Ele nu ar fi trebuit să fie niciodată interpretate că vaccinul era sigur pentru oricine, de vreme ce testele excludeau sugari mai mici de şase luni, pe cei cu o istorie personală sau a familiei cu convulsii, şi pe cei care fuseseră recent bolnavi – categorii de copii care au fost vaccinaţi în mod obişnuit in America.

Precum a declarat George Dick în 1978, ’’ Se pare că orice efecte nefavorabile care s-ar fi putut întâmpla cu vaccinul pertussis au avut tendinţa de a fi fost minimalizate sau neglijate de frică să nu afecteze folosirea unui vaccin împotriva unei boli care, la sfârşitul anilor 1950, dădea naştere la aproximativ 30.000 la 90.000 consultaţii anuale.’’

Spre sfârşitul anilor 1950, programele de vaccinare pertussis erau în plină activitate în toate ţările industrializate ale lumii, cu Statele Unite în frunte. În mod evident, doctorii şi oamenii de ştiinţă erau convinşi că vaccinarea pertussis era aproape lipsită de riscuri, şi guvernele american şi britanic au promovat in mod agresiv acest concept publicului.

Dar în 1960, lumea medicală a reacţionat când cercetătorul suedez din domeniul vaccinului Justus Strom a declarat în British Medical Journal ( Revista Medicală Britanică) , “În Suedia incidenţa complicaţiilor neurologice dupa tuse convulsivă nu pare să fie atât de mare ca aceea după vaccinare.’’ Strom a arătat, de asemenea, că tusea convulsivă devenise o boală mult mai blândă în ţara lui şi a concluzionat ”Natura din ce in ce mai blândă a tusei convulsive şi mortalitatea foarte scazută din cauza acestei boli în Suedia face chestionabilă justificarea vaccinării universale împotriva ei. Aceeaşi întrebare poate să apară şi în alte ţări.’’

În 1961, J.M.H.Hooper, un funcţionar medical şcolar cu experienţă din nordul Angliei, a constatat că unii părinţi refuzau să-şi aducă copiii la clinica locală de sănătate pentru alte vaccinuri DPT. El a investigat şi a găsit drept motiv reacţiile ocazionale violente la un vaccin anterior.

Hopper a scris,’’ Fiind întrebaţi, ei au spus despre copil că s-a îmbolnăvit în două la patru ore după injecţie. S-a cerut sfatul vecinilor şi adesea doctorul familiei era chemat. Aceasta, ei au explicat, era motivul pentru care nu au mai respectat programarea.’’ El a adunat informaţii asupra a cincizeci şi două de astfel de cazuri, din care şase au suferit colaps; patrusprezece, vomă persistentă; şi treisprezece, ţipete persistente incontrolabile.

Nimeni nu a acordat multă atenţie acestor avertismente, deşi observaţiile lui Hopper au fost confirmate de alţi doctori, în corespondenţe particulare ca şi în articole publicate ocazional. Totuşi, în 1963 un doctor britanic a scris că pediatrii au devenit preocupaţi de incidenţa mare a reacţiilor neplăcute la vaccinul DPT: “Iarăşi nu au existat cifre satisfăcătoare; inspectorii sanitari, doctorii de clinică şi părinţii însăşi au ajuns să fie filozofici asupra efectelor neplăcute ale imunizării. Dovezile despre aceste probleme sunt în mare măsura episodice, dar trebuie numai să vorbeşti cu inspectorii sanitari ca să-ţi dai seama de îngrijorările lor; doctorii de clinică adesea au aceleaşi sentimente şi mulţi funcţionari ai serviciului sanitar încep acum să fie suspicioşi asupra reacţiilor la pertussis. Am doi copii cu encefalopatie severă care cred ( dar nu pot dovedi) că este datorată antigenului pertussis.

In 1967 Strom a scris că articolul lui anterior asupra reacţiilor adverse a atras ’’atenţie considerabilă şi de asemenea criticism’’ dar el a insistat că ‘’convulsiile, şocul, şi iritabilitatea anormală observate după tripla vaccinare nu pot întotdeauna să fie privite ca simptome generale obişnuite, ci mai degrabă reflectă o reacţie cerebrală demonstrabilă obiectiv…. Reacţiile la vaccinare pot fi privite în special ca manifestări ale unui efect toxic, o predispoziţie individuală având o anume semnificaţie.’’

Controversa s-a încins cu un articol în 1974 scris de M.Kulenkampff, J.S. Schwartzman şi J. Wilson analizând retrospectiv treizeci şi şase de cazuri de boli neurologice văzute la Spitalul de Pediatrie din Londra din 1961 în 1972. Toate cazurile se credeau că pot fi atribuite inoculării DPT. Autorii au raportat că din treizeci şi şase de cazuri, doi au murit, patru şi-au revenit complet şi restul au rămas cu retard mental sau crize convulsive.

În 1974, Dick a estimat ca în Marea Britanie erau optzeci de cazuri de complicaţii neurologice severe anual: o treime din aceşti copii au murit şi o treime au rămas cu leziuni reziduale ale creierului . El a recunoscut a fi ‘’ neconvins în întregime că beneficiul public al vaccinarii împotriva tusei convulsive depăşeşte răul pe care îl poate face.’’

În 1977, Gordon T.Stewart, M.D., de la Departamentul de Medicină Comunitară al Universităţii din Glasgow, din Scoţia, a publicat un studiu analizând o sută şaizeci de cazuri de reacţii adverse şi neurotoxicitate urmare vaccinarii DPT. El a raportat că la şaizeci si cinci de copii reacţiile au fost ‘’urmate de convulsii, hiperkinetism şi deficienţă mentală severă’’. El a concluzionat: “Pare probabil că reacţiile adverse cele mai severe nu sunt raportate şi multe sunt trecute cu vederea.’’

Articolul lui Kulenkampff, Schwartzman si Wilson şi publicitatea care a urmat publicării lui a dus la formarea Asociaţiei Părinţilor Copiilor Lezaţi de Vaccin, care a presat guvernul britanic să studieze reacţiile adverse la vaccinul pertussis. Guvernul a răspuns prin a face un Studiu Naţional asupra Encefalopatiei în Copilarie (NCES), studiu care a testat legătura între vaccinări şi boala neurologică.

În 1981 , D.L.Miller, M.D., şi alţii au publicat o analiză a primei o mie de cazuri de boli neurologice raportate autorităţilor sanitare care efectau studiul naţional asupra encefalopatiei în copilărie. Treizeci şi cinci din aceste cazuri primiseră vacinul pertussis în şaptezeci şi două de zile de când s-au îmbolnăvit. Autorii au concluzionat: ”O asociere semnificativă a fost arătată între boala neurologică serioasă şi vaccinul pertussis…’’

În 1979, Administraţia Statelor Unite (pentru siguranţa) Alimentelor şi Medicamentelor (FDA) a realizat un studiu reprezentând prima încercare pe scară mare a guvernului Statelor Unite de a evalua reacţiile la vaccinul DPT. Studiul, efectuat la Universitatea California din Los Angeles i-a avut drept coautori pe Cody, Baraff, Cherry, Marcy şi cercetătorul FDA din domeniul vaccinului pertussis Charles Manclark, Ph.D. şi publicat în Pediatrics- Pediatria în 1981.

Dupa ce a supravegheat mai mult de 16.000 vaccinări DPT şi DT (difterie-tetanos), studiul a constatat că incidenţa reacţiilor la vaccinul DPT a fost mult mai mare decât după vaccinul DT, indicând că P sau componenta pertussis era cea care cauza reacţiile. El a constatat, de asemenea, că incidenţa tuturor reacţiilor la DPT: şoc, convulsii, ţipete ascuţite, febră, vomă, somnolenţă, irascibilitate, plâns persistent, şi reacţii locale, era mult mai mare decât s-a suspectat sau raportat vreodată in literatura ştiinţifică.

Dar in ciuda acestui studiu şi a mai mult de patruzeci de ani de avertizări despre reactivitatea vaccinului pertussis, doctorii răspunzători pentru stabilirea standardelor şi politicii din Centrele pentru Controlul Bolilor (CDC), Academia Americană de Pediatrie ( AAP) şi Asociaţia Medicală Americană (AMA) au continuat să promoveze vaccinul părinţilor americani cu încredere şi cu slaba subliniere a riscurilor asociate lui. Tot puţină atenţie s-a acordat şi identificării copiilor cu risc mare sau respectării cu grijă a contraindicaţiilor.

Vaccinul DPT a devenit o procedură medicală de rutină în America; şi, în loc să fie informaţi despre reacţiile la vaccin, părinţilor li se cerea legal să aibă copiii vaccinaţi pentru a-i înscrie la şcoală. Când un copil reacţiona violent la un vaccin DPT, rar li se spunea părinţilor că vaccinul pertussis a fost cel care a produs moartea sau leziunea cerebrală a copilului lor. Până când reporterul Lea Thompson de la WRC-TV din Washington, D.C. nu a răspândit povestea în aprilie 1982 cu documentarul ”DPT – Ruleta Vaccinului” părinţilor nu li s-a spus că copiii lor puteau să moară sau să fie lezaţi permanent de vaccinarea pertussis. Erau treizeci şi patru de ani de când Byers si Moll informaseră mediul medical american de acel fapt.

Reacţii adverse: Ce sunt ele ?

În 1988, prospectul informativ pus în pachetele vaccinului DPT produs de Laboratoarele Lederle arăta:” Vaccinul pertussis a fost asociat cu o proporţie mai mare de reacţii adverse decât multe alte vaccinări din copilărie.’’

În ultima jumătate trecută de secol, multe milioane de copii au fost vaccinaţi cu vaccinul pertussis. Majoritatea nu reacţionează în vreun mod notabil sau pur şi simplu pot avea o febra joasă şi să prezinte înroşire şi sensibilitate în jurul locului infecţiei. Pentru aceşti copii, nu pare să existe vreo lezare pe termen lung. O mică minoritate reacţionează violent şi probabil rămân cu boli şi handicapuri care îi fac aproape în întregime incapabili, precum retard mental, crize convulsive sau paralizie.

Există un alt grup de copii, care reacţionează în grade diferite de severitate, dar a căror creştere şi dezvoltare mentală pot fi afectate în moduri mai subtile. Aceşti copii pot fi afectaţi de infecţii cronice, probleme de comportament sau dezvoltare întârziată. Unele din aceste stări pot să nu fie aparente cu uşurinţă şi se vor arăta numai când copilul va merge la şcoală şi este găsit a fi ‘’hiperactiv’’ sau ‘’ cu dizabilităţi de învăţare’’.

La emisiunea TV din 1982, ‘’DPT: Ruleta Vaccinului’’, microbiologul Bobby Young a spus,” Dacă copilul nu este făcut de-a dreptul o legumă…. câţi copii mici care primesc acesta sunt în vreun fel lezaţi de vaccin şi cum să dovedeşti că ei nu au fost sau că ei au fost? Toţi sunt vaccinaţi.’’

Young a fost criticat de doctorii din poziţii de conducere din mediul medical american şi din FDA pentru că a făcut acea declaraţie. Auzind cuvintele sale, totuşi, Daniel Levitt, M.D., Ph.D., un imunolog de la Institutul de Cercetări Guthrie din Sayre, Pennsylvania, a declarat,” Aceasta este probabil declaraţia cea mai adevărată care a fost făcută în întreaga situaţie. Într-adevăr noi nu ştim care sunt efectele secundare, exceptând câteva informaţii limitate. Este aceasta înspăimântător? Probabil, pentru că vorbim de copii mici. Este neobişnuit? Eu aş spune, nu. Este obişnuit pentru majoritatea vaccinurilor şi medicamentelor pe care le folosim. Într-adevăr noi nu ştim cu o siguranţă absolută care sunt multe din efectele lor asupra sistemului.’’

Întrebări tulburătoare un răspuns. Copilul aparent normal a fost afectat de un vaccin care se recunoaşte că poate avea un impact dezastruos asupra unui grup mic, foarte sensibili la el? Efectul neurologic toxic al vaccinului pertussis şi-a lăsat amprenta asupra construcţiei mentale şi fizice a două generaţii întregi din lumea modernă? Dacă este aşa, Stewart poate să fi avut dreptate când a declarat: ‘’Numărul copiilor sănătoşi care au suferit tulburări mentale sau fizice ca rezultat al vaccinării poate să fie socotit nu în sute, ca în Regatul Unit, sau în mii, precum în restul lumii vestice, dar în sute de mii în întreaga lume. Acesta este un preţ mare de plătit pentru protecţia marginală şi temporară împotriva unei boli care acum rar ameninţă viaţa sau sănătatea copiilor sănătoşi”.

O reacţie la vaccinul pertussis poate apare în mai multe etape. Întai este o reacţie acută sau imediată după injecţie. Această primă reacţie poate fi de sine stătătoare şi urmată de recuperare completă. Dar o reacţie acută poate de asemenea să ducă la lezări cronice fizice, mentale, emoţionale sau neurologice, pe termen lung, care persistă într-o anume formă pentru tot restul vieţii copilului.

Reacţii ale pielii

Cea mai obişnuită reacţie este locală: durere, înroşire, inflamare sau umflare în jurul zonei injecţiei. Erupţii ale pielii şi spuzeli s-au raportat de asemenea după vaccin DPT în anamneze prezentate de Byers şi Moll (1948), Strom (1967) şi Hennessen şi Quast (1979). Prospectul informativ al firmei Lederle din 1988 declara:” Reacţii locale sunt obişnuite dupa administrarea DPT, apărând la 35 – 50 la sută din vaccinaţi”. Un prospect informativ al firmei Connaught din 1988 arăta ca unele date sugerează că febra apare mai probabil la acei care au avut reacţii locale şi că reacţiile locale apar, mai probabil la repetarea dozelor de DPT.

Majoritatea reacţiilor locale implică numai o înroşire temporară şi sensibilitate în jurul locului injecţiei şi nu cauzează alte probleme. Unele rapoarte de caz au sugerat totuşi, că o reacţie locală pronunţată poate fi motiv de atenţie când se iau în considerare alte vaccinuri DPT. În trecut, oficialii britanici din domeniul sănătăţii au considerat o reacţie locală severă drept o contraindicaţie pentru alte injecţii cu vaccin pertusis. Toate reacţiile locale severe ar trebui raportate doctorului care a administrat vaccinul şi el nu ar trebui să desconsidere reacţia cu lejeritate.

O mamă a raportat că locul injecţiei de pe piciorul fetiţei sale sugar ‘’s-a umflat ca un stup uriaş. S-a umflat până la aproximativ 7-8 cm lăţime şi era aşa de mare precum palma mâinii mele. La un sugar este o reacţie imensă. ’’Această reacţie locală a fost asociată cu o reacţie neurologică care a lăsat-o pe fiica ei cu leziuni cerebrale după primul ei vaccin DPT.

Câteva mame au raportat că o umflătură mare, roşie la locul injecţiei după un vaccin poate semnala mai multe reacţii severe la vaccinurile ulterioare. O mamă a raportat că fiul ei ‘’a reacţionat la primul şi al doilea vaccin cu o umflătură mare, roşie, fierbinte la locul injecţiei căreia i-a trebuit de la două la trei zile să dispară. Febra sa nu a fost niciodată mai mare de 100 grade, dar acea umflătură pe piciorul lui era neliniştitoare.’’ Într-o săptămână dupa al doilea şi al treilea vaccin, el a suferit convulsii care acum sunt incontrolabile.

O mamă de pe coasta de vest a avut motive întemeiate să fie îngrijorată de reacţia locală severă a fiului ei la al doilea vaccin DPT. Ea a spus:” A avut o febră uşoară şi a fost tulburat, la fel cum a fost după primul lui vaccin. Dar a avut şi o umflătură foarte mare pe piciorul lui aproximativ de mărimea unei mingi de baseball. Puteam să-mi pun toată palma peste ea. Era roşie – purpurie şi fierbinte. I-au trebuit săptămâni să dispară.’’

Fiul ei a părut să-şi revină complet, dar doctorul ei nu a considerat această reacţie locală a fi serioasă şi i-a administrat un al treilea vaccin DPT. În zilele următoare acestui vaccin, el nu a mai răspuns la stimuli şi apoi a inceput să aibă convulsii. Astăzi el are accese frecvente şi are leziuni cerebrale serioase.

Febra

Cea mai obişnuită reacţie la vaccinul DPT este febra. Prospectul din 1988 din pachetul Lederle declara ”Aproximativ 50 la sută din cei cărora li se administrează DPT vor prezenta creşteri de temperatură mai mari de 38 grd după una sau mai multe doze de seri, aproximativ 6 la sută mai mari de 39 grd şi aproximativ 0,3 la sută mai mari de 40 grd. Unele date sugerează că reacţiile febrile se întâmpla mai probabil la cei care au prezentat astfel de răspunsuri dupa doze anterioare.”

Febra este răspunsul natural al organismului la invadarea de către substanţe străine, fie ele bacterii vii sau un vaccin conţinând bacterii ‘’omorâte’’. În ambele cazuri, sistemul imunitar al organismului este provocat să producă anticorpi care să lupte cu substanţa invadatoare.

O febră mare poate cauza convulsii febrile la copii mici; şi pentru că vaccinul pertussis este cunoscut a produce febră, unele din convulsiile după vaccinurile DPT pot fi simple convulsii febrile care nu determină leziuni cerebrale sau crize convulsive continue. O caracteristică neplacută a unor convulsii după vaccinurile DPT, este totuşi faptul că pot declanşa accese comiţiale permanente.

În interval de zece ore de la primul său vaccin DPT, o mamă a raportat că fiul ei ‘’a avut un picior roşu, umflat şi plângea cu un plâns straniu. Temperatura lui era 39 grade. Am chemat doctorul şi el mi-a spus să-i dau Tylenol şi să-l pun într-o baie călduţă. Pe când îl puneam în baie, ochii i s-au rostogolit în cap şi tremura tot.’’ Din acel moment, fiul ei a continuat să aibă crize convulsive şi plâns ascuţit. Astăzi, el este hiperactiv şi handicapat fizic şi mental.

Un băiat din Carolina de Nord, care acum are trei ani, după primele trei vaccinuri a avut febră de 39 şi 40 grade. În patru ore de la al patrulea vaccin, a prezentat o umflătură la locul injecţiei, ţipete incontrolabile şi o febră de 40 grade. A continuat să aibă o febra de 39 grade în următoarele zile, şi după ameliorare, a rămas cu o tulburare de comportament severă.

Mama lui a spus,”” Peste noapte, s-a schimbat dintr-un băiat minunat şi fericit într-un copil tremurător, temător care ţipa terorizat la vederea baloanelor din gumă de mestecat sau la ideea plecării din casă. Nici nu ar intra în vreo cameră dacă cineva mestecă gumă. Nu ar părăsi pragul uşii când plecăm. Pur şi simplu stă acolo, ţipă şi tremură până când îl luăm. A deveni timid şi nervos şi n-am putut înţelege ce s-a întâmplat.’’

Vomă şi diaree

Voma şi diareea sunt reacţii sistemice care pot fi blânde sau chiar severe. Diareea persistentă sau voma pot duce la deshidratare sau şoc. În 1984, Sato şi colegii săi de la Institul Naţional de Sănătate al Japoniei, Departamentul de Bacteriologie, a declarat că vaccinurile pertussis ‘’ sunt cunoscute pentru efectele lor secundare, care includ… reacţii sistemice precum febra, voma şi diareea.’’

În interval de o oră de la primul ei vaccin, o fetiţă de două luni a început să scoată ţipete ascuţite care au fost urmate de somnolenţă excesivă. Mama ei a raportat că, în douăzeci şi patru de ore, ea ‘’ a devenit foarte suferindă cu diaree şi vomă. Înainte se întâmpla rar să verse, dar acum a vărsat în jet. Şi diareea ei avea un miros într-adevăr straniu. Nu puteam menţine hainele curate. Diareea pătrundea peste tot. A durat şase săptămâni după vaccin.’’

Mama unui băiat care a reacţionat la al patrulea vaccin DPT cu o febră mare şi ţipete acute a spus, “ În două sau trei zile de la vaccin el a prezentat diaree severă. Era de culoare verde şi în cele din urmă a trebuit să îl ducem la un specialist gastroenterolog. Diareea avea consistenţa laptelui stricat şi câteodată işi schimba culoarea dar in majoritatea cazurilor era verde. A durat cel puţin patru luni“. Băiatul are acum trei ani ,dar mama lui spune: ”Chiar şi astazi are încă tendinţa să aibă diaree din când în când.’’

Voma şi diareea ar trebui să fie considerate reacţii sistemice şi mamele să le raporteze pediatrului. Ele pot fi însoţite de semne neurologice, precum ţipete ascuţite sau somnolenţă excesivă. Justus Strom a constatat că acei copii care prezintă reacţii gastrointestinale după un vaccin DPT au probabilitatea să sufere aceeaşi reacţie dupa vaccinuri ulterioare întrucât ‘’ injecţii repetate produc acelaşi efect.’’

Tuse, catar nazal şi infecţii ale urechii

În 1945, cercetătorul din domeniul vaccinului pertussis Wallace Sako a scris: ”Urmare inoculării câte un copil a dezvoltat tuse cu paroxisme tip tuse convulsivă care a dispărut de ceva timp”. Această reacţie se observă încă un sfert de secol mai târziu.

O mamă şi-a amintit ce i s-a întâmplat băiatului ei de doua luni în 1979: ”În interval de douăzeci şi patru de ore el a început să tuşească foarte tare, ca şi cum ar fi avut tuse convulsivă. Am crezut că poate vaccinul i-a dat tuse convulsivă. El tuşea câte treizeci de minute odată. Tusea era crupală, sufocantă, fiind urmată de vărsătură. Noi trebuia să-l punem în şezut să doarmă, ca să fim siguri că nu se sufocă.’’

Adesea o mamă va descrie cum copilul ei foarte sănătos a devenit bolnav cronic urmare unui vaccin DPT. În mod frecvent copilul suferă o reacţie acută precum o febră mare, plâns persistent sau o umflătură tare la locul injecţiei, urmate de un nas care curge constant, congestie bronhică şi infecţii ale urechii – toate simptomele fiind rezistente la antibiotice, antihistaminice şi alte medicamente. Mama nu poate înţelege de ce copilul ei care a fost înainte sănătos dintr-odată nu mai este ‘’ niciodată complet bine.’’ Copilul poate fi bolnav luni de zile, cu mama ducându-l de la un doctor la altul în căutarea unui leac. Deşi niciodată suficient de bolnav ca să fie internat, copilul nu-şi mai recuperează starea lui bună de sănătate anterioară şi continuă sa fie deranjat de ‘’răceli’’ constante , infecţii ale urechii sau episoade alergice.

În 1988, trei cercetători din domeniul vaccinului au publicat un studiu în Pediatrie Clinică în care ei au examinat în mod prospectiv copii in vârstă de la două la douăsprezece luni pentru episoade de infecţii urmare vaccinării DPT. Ei au constatat că atunci când au comparat sănătatea copiilor mici din luna precedentă vaccinării cu luna următoare vaccinării, erau în mod semnificativ mai mulţi copii cu febră (5.3 faţă de 25 la sută), cu diaree (10.5 faţă de 28 la sută) şi cu tuse (26 faţă de 54 la sută). Ei au concluzionat: “În plus faţă de febra reactivă pe timpul primelor trei zile următoare imunizării DPT, o creştere în episoade infecţioase pare să se întâmple la copii mici în timpul lunii următoare administrării acestui vaccin.”

O mamă şi-a amintit că, după primul său vaccin DPT, fiul ei ‘’a dobândit o infecţie la ureche, care a rămas de atunci. În cele din urmă i-am pus drene în urechi. De asemenea el a suferit şi o mulţime de infecţii respiratorii superioare, laringită, tuse şi congestie.’’

O mamă din Nevada a dus-o pe fiica ei de două luni la un spital unde ‘’ i s-a făcut un control de rutină. Ea a fost găsită sănătoasă şi i-au administrat vaccinul. În patruzeci şi opt de ore, fetiţa a fost diagnosticată ca având o infecţie severă la ambele urechi. La scurt timp a leşinat şi a avut diaree severă şi vomă cu jet. Şeful Pediatriei ne-a spus că am avut un copil foarte bolnav şi că probabil a făcut o reacţie alergică la vaccinul DPT.’’

Sean avea un apetit bun şi un organism sănătos, deşi avea tendinţa să scuipe laptele şi părea să fie deranjat de colici din primele sale luni de viaţă. În 1978 el a reacţionat la al treilea vaccin DPT la vârsta de şapte luni cu o umflătura mare, fierbinte, roşie la locul injecţiei, căreia i-au trebuit câteva săptămâni să dispară. Când mama a chemat doctorul în legatură cu aceasta, asistenta a spus: “Tocmai am aflat că a existat un lot de calitate proastă de vaccin DPT, dar nu cauzează nici o problemă serioasă. Umflătura va dispărea în curând.’’

Mama a întârziat al patrulea vaccin DPT până când lui Sean i s-a cerut sa-l facă ca să intre într-un program al unei biserici locale “ Excursie de Ziua Mamelor”.

La doi ani şi jumătate Sean era un băieţel inteligent, fericit şi exceptional de sănătos. Putea să recunoască şi numească literele din partea de sus şi de jos a alfabetului . Putea să numere şi să identifice numere până la 15. Memorase un pachet de cărţi de joc şi putea juca concentrat un joc de ‘’ dat nume’’ cu ei timp de patruzeci şi cinci de minute neîntrerupte odată. Un doctor a sugerat că acest copil ar putea fi ‘’înzestrat’’ intelectual. Spre deosebire de atât de mulţi alţi copii, mama lui era mirată ca el nu a avut niciodată în viaţa lui o răceală, tuse sau infecţie a urechii.

În ziua celui de-al patrulea vaccin DPT, mama lui Sean a menţionat asistentei că el încă avea o uşoară diaree după ce îşi revenise trei săptămâni mai devreme dintr-o infecţie care includea diaree şi vărsături. Asistenta nu s-a arătat îngrijorată şi i-a administrat vaccinul.

După amiaza mai târziu, Sean stătea într-un scaun. A devenit foarte palid, s-a uitat fix un moment la mama lui şi apoi ochii i s-au rostogolit şi a căzut într-un somn adânc. Mama l-a dus în pat şi el a dormit pe timpul cinei. Când s-a trezit, era dezorientat şi apoi a avut diaree violentă; era de culoare verde închis, aproape neagră.

În săptămânile următoare, Sean s-a transformat dintr-un copil sănătos, fericit şi avansat din punct de vedere intelectual într-unul care era bolnav cu diaree constantă, infecţii ale urechii, nas care îi curgea şi congestie pulmonară superioară. Şi-a pierdut apetitul şi a încetat să mai crească. Greutatea lui a scăzut periculos de mult. Nu mai voia să se uite la alfabet, numere sau cărţi de joc. Nu putea să stea nemişcat pentru mai mult de câteva minute odată. A devenit hipersensibil şi plângea cu uşurinţă la orice fleac. Mama lui s-a gândit că schimbarea aceasta abruptă de personalitate şi de comportament erau datorate reacţiei la vaccin. Doctorii i-au prescris antibiotice şi antihistaminice, dar nimic nu i-a ajutat.

Timp de opt luni, sănătatea lui Sean s-a deteriorat treptat. Nasul îi curgea cu secreţii incolore şi tuşea zi şi noapte. Urechile îl dureau mereu şi doctorii continuau sa-i diagnosticheze ‘’ infecţii recurente ale urechii ’’. În cele din urmă, diarea lui a devenit galbenă cu o consistenţă care arăta precum spuma izolatoare de la geamurile de mansardă. A fost pus la regim cu orez alb, carne de piept de pui şi suc diluat de afine timp de o săptămână. Totuşi diarea nu s-a oprit şi el a devenit tot mai slăbit.

Sean a fost internat într-un spital mare de copii pentru analize. Pediatrul credea ca ar putea să aibă mucoviscidoză sau celiachie. I s-au făcut radiografii şi analize de sânge şi urină pentru a indentifica mai multe boli, incluzând alergii. Toate rezultatele analizelor au fost negative.

Diareea s-a oprit treptat. Când Sean avea aproape şase ani, avea încă drenaj la sinus şi tuse douăsprezece luni pe an, cu simptome accentuate în timpul sezoanelor de alergii, primăvară şi toamnă. Era sub greutate, avea un apetit foarte scăzut, era susceptibil la infecţii şi cu tendinţe spre diaree. La grădiniţă, literele din alfabet adesea îl zăpăceau. Testarea neurologică a arătat că era dislexic cu o problemă de percepţie vizuală, deficit de procesare auditivă, întarziere motorie uşoară şi deficit de atenţie.

Ţipete ascuţite şi plâns persistent

Două dintre cele mai frecvente şi mai ignorate reacţii serioase la vaccinul pertussis de-alungul ultimilor treizeci de ani sunt cele descrise ca ‘’ ţipetele ascuţite’’ şi ‘’plânsul persistent’’. Primul este un sunet subţire, lugubru, plângător foarte diferit de plânsetul normal al copilului şi care seamănă foarte mult cu aşa numitul cri encephalique ( ţipăt encefalitic) găsit in anumite cazuri de encefalită. El poate să ţină ore sau zile. Al doilea descrie o stare în care copilul plânge relativ normal dar inconsolabil, de asemenea timp de ore sau zile în şir.

Doctorii le-au spus mamelor în mod curent să se aştepte ca, copiii lor să fie agitaţi sau iritabili timp de câteva zile după vaccinul DPT. Când mamele neliniştite i-au sunat pe pediatrii lor sau clinicile de sănătate să raporteze plânsul incontrolabil al copilului după un vaccin, doctorii adesea le-au asigurat repede că plânsul este o reacţie ‘’normală’’ la un vaccin DPT.

În 1961, Hooper a descris reacţia de ţipăt la vaccinarea DPT, care el credea că arată ‘’ iritare a sistemului nervos’’, declarând ,’’ În interval de o jumătate de oră la patru ore de la injecţie, copilul va incepe să ţipe şi ar putea continua neîncetat până la trei sau chiar şase ore. Copilul va zace în pătuţ, congestionat şi iritabil, câteodată cu capul mişcându-se dintr-o parte în alta. Nici un fel de legănare sau ridicare a copilului nu va face ca acest ţipăt să se domolească. Un acces de ţipăt va urma imediat după următorul. Copilul, epuizat în cele din urmă ,va adormi apoi, ca să se trezească în unele cazuri cu alte accese de ţipete.’’.

Multe autorităţi consideră ţipătul ascuţit a fi neurologic ca origine. Vincent Fulginiti a scris în 1982:” Mulţi copii mici plâng şi se agită după vaccinarea pertussis; câţiva adoptă modelul de plâns consistent pentru perioade de o oră sau mai mult, plânsul este adesea de o acuitate şi intensitate neobişnuite şi copilul este de neconsolat. Acest sindrom de ţipăt se crede a fi de origine encefalopatică… Copiii care trec prin astfel de episoade trebuie sa fie consideraţi ca având complicaţii ale sistemului nervos central (CNS) şi nu ar trebui să li se administreze alt vaccin pertussis.”

Prospectul informativ al produsului din 1984 al Laboratoarelor Wyeth a fost de acord, descriind reacţia ca ‘’ episoade de ţipete caracterizate de o perioadă prelungită de plâns distinct pe timpul căruia copilul nu poate fi calmat ‘’ şi listându-l drept o contraindicaţie. Precum din 1990, ţipătul ascuţit era considerat o contraindicaţie absolută la alt vaccin pertussis de către producătorii de vaccin, recomandările Comitetului Consultativ asupra Practicilor Imunizării al Serviciului de Sănătate Publică (ACIP) şi Academia Americană de Pediatrie.

O mamă a descris ţipătul ascuţit al fiului ei după un vaccin DPT.” Era un ţipăt să-ţi îngheţe sângele în vine, ca şi cum cineva îl înjunghia şi el niciodată, niciodată nu a ţipat aşa. Apoi a devenit insensibil. Braţele i-au căzut lateral şi a devenit flasc. Aproximativ o oră mai târziu, acelaşi lucru s-a întâmplat din nou. Braţele i-au căzut lateral, el a lansat acest ţipăt teribil şi a devenit flasc.’’

Mama unei alte fetiţe a spus,” În cincisprezece ore de la primul ei vaccin DPT, fetiţa a început să ţipe ca şi cum avea dureri teribile. M-am dus cu ea la casa mamei mele pentru că m-a speriat foarte tare. Nimic din ce-am făcut nu i-a oprit ţipătul. Ea reacţiona ca şi cum ar fi căzut … ca şi cum s-ar fi lovit tare şi ţipa din toate puterile. A ţipat aşa cu intermitenţe timp de două săptămâni zi şi noapte. Câteodată se învineţea şi se înnegrea şi atunci din nou începea să ţipe ca şi cum cineva era pe punctul să o scape’’.

Pediatrul a ignorat reacţia şi i-a administrat copilului încă două vaccinuri DPT, care au fost urmate de convulsii. Acum în vârstă de doi ani, ea este sub tratament pentru a stăpâni crizele de epilepsie.

Sugarii, bineînţeles, nu pot explica de ce ţipă. Mamele şi taţii care ascultă cu frustare şi anxietate in timp ce sugarii lor ţipă noaptea pot numai să ghicească cum se simt ei. Dar o mama, al cărei fiu, Brian a reacţionat la al cincilea vaccin DPT, ştie că a fost din cauza că avea o durere de cap năucitoare.

Brian a făcut febră, a plâns şi a avut o umflătură la locul injecţiei după primele sale patru vaccinuri DPT. El a fost un sugar cu colici care era alergic serios la lapte, suc de portocale, polenuri şi câteva medicamente diferite . A fost predispus la infecţii ale urechii în primii cinci ani ai vieţii sale. Când avea cinci ani, i s-a administrat al cincilea vaccin DPT ca să meargă la şcoală. El şi mama lui nici n-au apucat să ajungă acasă înainte ca el să înceapă să ţipe isteric.

‘’Întrucât fiul meu avea cinci ani când a reacţionat, a putut să exprime ceea ce simţea. Ar fi putut la fel de uşor să reacţioneze când avea două sau patru luni şi nu ar fi fost în stare să-mi spună cum se simţea. Nici n-am ajuns acasă de la cabinetul doctorului când a început să se zvârcolească pe jos în maşină, ţipând că îl doare capul. Când am ajuns acasă, febra lui ajunsese la 40 grade. A vărsat, a alergat în jurul casei şi s-a ascuns în colţuri ca şi cum era speriat de moarte.’’

Mama lui Brian i-a telefonat doctorului de gardă în, locul pediatrului ei, pentru că era sfârşit de săptămână. El l-a examinat pe Brian şi negăsind nimic în neregulă, l-a trimis acasa. În noaptea aceea, Brian a continuat să aibă febră mare, ţipete şi halucinaţii. În cele din urmă a fost internat în spital.

‘’ S-au făcut toate analizele, incluzând puncţia rahidiană şi nu au găsit nimic în neregulă. Atunci doctorul rezident ne-a spus că probabil Brian a luat LSD. N-am putut să cred. Pentru că asistentele la spital credeau că Brian avea halucinaţii din cauza LSD, ele au scris tot ce a spus el. Vă puteţi imagina ostilitatea resimţită de la personalul spitalului pentru că ei ne suspectau că noi i-am dat fiului nostru LSD.’’

Pediatrul lui Brian a fost anunţat.” Pediatrul nostru s-a oprit la spital în dimineaţa urmatoare şi ne-a spus că a petrecut toata noaptea căutand prin cărţile lui de medicină şi a ajuns la concluzia că fiul meu a reacţionat la vaccinul pertussis. Nici el, nici doctorul de gardă n-au avut vreo idee că Brian ar putea să reacţioneze la vaccin înainte ca el să fi căutat despre vaccin în noaptea acea.’’

Mama lui Brian crede ca fiul ei ar fi trebuit să fie supravegheat cu atenţie de doctor dupa vaccin din cauza trecutului lui de alergii severe.” Eu sunt asistentă şi în spital ni se spune să nu dăm un medicament dacă nu cunoaştem fiecare din reacţiile secundare posibile astfel încât să fim pregătiţi. Ei spun că pe fiecare pacient care are un trecut alergic, trebuie sa îl ţii acolo de la douăzeci la treizeci de minute pentru observare. Dar cu aceste vaccinuri, ei fac copilului un examen de rutină, înfig acul şi îl trimit acasă. Am fost la acel doctor cu fiul meu aproape în fiecare săptămână din cauza alergiilor sale serioase. Nu ar fi trebuit niciodată să i se administreze acel vaccin şi să fie trimis direct acasă.’’

Dupa reacţiile sale, Brian a rămas cu ‘’un tremor persistent” în mâini şi picioare, şi cu dizabilităţi de învăţare şi o tendinţă de a avea halucinaţii de căte ori are febră.

Unii copii pot avea episoade de ţipete acute timp de săptămâni sau luni după aceea. Acesta a fost cazul cu Belinda, care a început cu ţipete acute şi inconsolabile la şapte ore după primul ei vaccin.’’ Era un strigăt de durere’’ a spus mama ei’’ şi ea a continuat vreo două ore. A prezentat exact aceeaşi reacţie după al doilea şi al treilea vaccin DPT.’’

Dar după al treilea vaccin DPT, modelul de somn al Belindei s-a schimbat şi ea alterna scurte perioade de somn cu lungi accese de ţipete.” Am simţit că înnebunesc’’ a spus mama ei.” Noaptea, ea dormea numai o oră odată şi în timpul zilei ea dormea două sau trei ore odată. Şi între timp ea scotea acel ţipăt oribil. Ea a ţinut-o aşa până când a avut primul ei acces aproximativ trei luni mai tarziu.’’

Belinda fost pusă sub medicaţie anticonvulsivă. Acum în vârstă de trei ani, ea încă are accese la aproximativ fiecare şase săptămâni. Ea încă va intra în accese de ţipete în ceea ce mama ei numeşte ‘’ accese de furie de temperament incontrolabile.’’

Colaps sau episoade asemănătoare şocului

Termenii ‘’ colaps’’ sau ‘’şoc’’ sau ‘’episod hiporesponsiv hipotonic ’’ sunt folosiţi pentru a defini o reacţie care a fost descrisă in detalii intense de George Dick într-un studiu britanic din 1967 asupra reacţiilor la vaccinul DPT. El a scris:

‘’ Aproximativ la trei ore după inoculare, sugarul a devenit brusc alb ca marmura, rece, a leşinat şi a rămas aşa aproximativ de la 15 la 30 de minute; după recuperare, el rămâne palid şi apatic câteva ore. Unele mame au spus că sugarii lor au devenit inconştienţi la începutul colapsului, altele au crezut că sugarul lor a murit. Când sugarii care au manifestat acest simptom au fost urmăriţi un an mai târziu, ei păreau sănătoşi şi păreau să fi trecut normal perioadele obişnuite din viaţa primilor ani. Totuşi, este dificil să excluzi posibilitatea unei lezări permanente. Observând aceste reacţii, părinţii chemau urgent un doctor, dar până când sosea acesta, sugarul de obicei işi revenise din episodul sever şi unele mame nu au fost in stare să-şi convingă doctorul că ceva într-adevăr serios se întâmplase.’’

Charlotte A.Hannik, M.D. un cercetător din domeniul vaccinului pertussis din Olanda, a menţionat reacţia de colaps/ şoc din 1969: ”Când descriau aspectul, toate mamele au folosit expresii precum ’’ alb ca cearceaful’’ sau ‘’ paloare cadaverică’’; mai mult, toate mamele au admis, mai mult sau mai puţin sincer, că s-au temut pentru viaţa copilului lor.’’

Conform lui E.A.Mortimer,M.D., de la Case Western Reserve University School of Medicine, sindromul colaps/ şoc urmare vaccinării DPT este ‘’ puţin inţeles în termeni de patogenie şi semnificaţie clinică.’’ Dar, totuşi, este considerat a fi o reacţie severă şi nu ar trebui să se administreze alt vaccin pertussis, conform producătorilor comerciali de vaccin DPT, AAP şi Recomandărilor ACIP ale Serviciului Public de Sănătate. Este extrem de important ca părinţii să fie conştienţi de simptomele fizice care semnalează o reacţie de colaps şi imediat să le raporteze pediatrului lor.

În douăzeci şi patru de ore de la fiecare din cele trei vaccinuri DPT, un sugar din Missisipi a leşinat. Mama a descris reacţia ei: ”S-a albăstrit şi nu puteai măcar să spui dacă respiră. Noi am scuturat-o şi a început să respire din nou.’’

În interval de o săptămană de la fiecare din cele trei vaccinuri DPT, Sandra a fost găsită într-o stare de colaps. Mama a descris ceea ce a văzut dupa primul vaccin: ” Am intrat în cameră şi ea nu respira. Era albă la faţă şi vânătă în jurul gurii. Capului era tras spre spate. Am ţipat şi tatăl ei a intrat, a luat-o în braţe şi i-a făcut respiraţie artificială. El a spus că putea simţi cum îşi revenea pe când o resuscita. A început să respire din nou, şi chiar aşa de mică cum era, părea să fie ameţită şi nu ştia unde era. Părea cu totul epuizată. A adormit şi a dormit patru ore.’’

După al patrulea vaccin, o fetiţă de optsprezece luni a leşinat. Mama ei a spus, “În ziua după vaccin, piciorul ei a devenit rigid şi ea nu putea să meargă cu el. Nu mai putea să-şi mişte piciorul. Am dus-o înapoi la doctor pentru că am crezut că a paralizat. Noaptea următoare, s-a trezit ţipând. Era un fel de ţipat teribil, înspăimăntător. Soţul meu a luat-o în braţe şi ea s-a înmuiat, era albă la faţă şi vânătă în jurul gurii, complet lipsită vlagă. Am crezut că păţea Sindromul Morţii Subite a Sugarului.’’

Unii sugari care mor imediat după un vaccin DPT avuseseră reacţii de colaps/şoc înainte de decesele lor. Studiul UCLA/ FDA a concluzionat că 1 din 1750 de vaccinări DPT rezultă într-un episod de colaps. Dar, precum a presupus Dick în 1967, “ Este posibil ca să fie mai frecvent decât se crede în general, căci ar putea să treaca neobservat chiar şi de către mamă.’’

Deşi producătorii vaccinului, AAP si PHS nu par a fi în stare să cadă de acord asupra definiţiei sau semnificaţiei somnului excesiv (somnolenţei) după un vaccin DPT, această reacţie a fost descrisă in literatura ştiinţifică de decenii. În 1949, Globus şi Kohn au povestit despre unul din sugarii care a suferit leziuni ale creierului urmare unei vaccinări pertussis.

Un băieţel de şase luni căruia i s-a administrat al doilea vaccin DPT ‘’ la puţin timp după aceea a devenit alternativ iritabil şi somnoros; pentru prima dată de la naştere, a dormit întreaga noapte. Nu a existat o creştere a temperaturii. O schimbare abruptă în comportamentul copilului a fost observată de mama lui. Înainte de a doua injecţie, el se juca şi reacţiona normal, dar după aceea nu s-a mai jucat, nu s-a mai întins după obiecte, a devenit indiferent la mediul lui înconjurator şi a dormit intervale lungi în timpul zilei. În a zecea zi după a doua injecţie, au apărut convulsii repetate…’’

În prospectele lor anterioare ale vaccinului DPT, Laboratoarele Connaught şi Laboratoarele Lederle au listat ‘’somnolenţa excesivă” ca o contraindicaţie pentru alt vaccin pertussis, dar astăzi nu mai există acest avertisment. Red Book – Cartea Roşie din 1982 a AAP a arătat că acei copii care suferă de somnolenţă excesivă după vaccin ‘’ nu ar mai trebui să primească alt vaccin pertussis”, dar Red Book – Cartea Roşie din 1989 şi îndrumările din 1989 ale ACIP listează numai ’’ alterările severe ale cunoştinţei’’ drept o contraindicaţie.

Copiii prezentând aceasta reacţie de obicei cad într-un somn adânc, letargic din care nu pot fi treziţi indiferent cât de tare încearcă părinţii lor. O mama a descris somnolenţa excesivă a fiicei ei după primul ei vaccin: ” Într-o oră de la vaccin, Linda a adormit pentru douăzeci şi patru de ore şi n-am putut să o trezesc de loc. Chiar înainte să adoarmă, s-a comportat foarte ciudat şi a avut un ţipăt straniu ascuţit pe care nu l-am mai auzit vreodată. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Nu s-a trezit când i-am schimbat scutecul sau i-am flectat picioarele sau am încercat să o hrănim. După douăzeci şi patru de ore am dus-o la un spital militar, dar deja începuse să-şi revină. Doctorii ne-au spus că eram părinţi supra anxioşi şi să ne luam acasă copilul sănătos. Au fost foarte indiferenţi.’’

Deoarece doctorii din spital nu au perceput-o ca o reacţie adversă la vaccinul pertussis, Linda a primit încă patru vaccinuri DPT. Ea a continuat să cadă în perioade de inconştienţă până când a împlinit trei ani, dar nici un doctor nu ne-a dat vreo motivaţie pentru ‘’ accesele’’ ei şi niciodată nu i s-au dat medicamente. Deşi era hiperactivă, ea nu şi-a mai pierdut cunoştinţa după vârsta de trei ani. Când Linda a primit al cincilea vaccin DPT, care era cerut pentru ca ea sa intre la gradiniţă, mama ei a început să suspecteze că vaccinul putea fi făcut răspunzator pentru starea ciudată a fiicei ei pe când era sugar.

‘’Imediat dupa ce a primit al cincilea vaccin, Linda a devenit un copil total diferit timp de aproximativ 24 de ore. Deşi era de obicei hiperactivă până în punctul de a fi incontrolabilă, ea a devenit extrem de pasivă. Noi am dus-o la un parc de distracţii, unde de obicei ar fi fost greu de stăpânit. Dar în acea zi, pur şi simplu se uita şi se purta ca si cum ar fi fost ameţită, ca şi cum era somnambulă.’’

Testarea pentru alergii a arătat ca Linda, acum de unsprezece ani, este alergică la polenuri diferite, precum şi la lapte. Nici mama ei nu are enzime pentru digestia laptelui. Hiperactivitatea, o tulburare emoţională şi deficitul de atenţie şi concentrare continuă să creeze probleme copilului.

“Sunt zile când nu putem să o trimitem la şcoala întrucât are o dispoziţie explozivă. Este pur şi simplu o dinamită emoţională. Am trecut prin iad. Linda era atât de hiperactivă ca fetiţă încât era întotdeauna plină de vănătai şi tăieturi, pentru că alerga fără ţintă şi se lovea de lucruri. Până când a împlinit trei ani, eu am fost epuizată fizică şi emoţional, încercând să fac faţă.’’

Accese: Convulsii şi epilepsie

Reacţia cea mai serioasă la vaccinul pertussis şi cel mai frecvent raportată în literatura ştiinţifică este accesul convulsiv. Studiul UCLA – FDA a arătat că 1 din 1750 de vaccinuri determină la un copil o convulsie, în interval de patruzeci şi opt de ore după vaccin. Mulţi părinţi nu ştiu cum să recunoască o convulsie, şi din nefericire, aparent nici mulţi doctori nu ştiu. Convulsiile pot fi de la un clipit rapid al ochilor, spasme ale degetelor mâinii, sau episoade de încremenire până la spasmul violent al întregului corp. Definită simplu de Webster’s New Third International Dictionary (1976) o convulsie este ‘’ o contracţie spasmodică a muşchilor.’’

O mamă a descris un tip de acces pe care fiica ei l-a avut după un vaccin DPT. ”Se uita fix înainte cu ochii dilataţi şi gura înţepenită deschis. Buzele ei erau albastre şi corpul era ţeapăn. Partea dreaptă a corpului ei tremura şi uneori scotea sunete ca şi cum ar suge.’’

În 1989, AAP ,ACIP şi Lederle au declarat că toate convulsiile care se întâmplau în trei zile de la un vaccin DPT erau o contraindicaţie pentru alt vaccin pertussis, deşi Cannaught a listat şapte zile. Totuşi, sunt cazuri în literatura ştiinţifică care leagă convulsiile întâmplate până la două săptămâni după vaccinul DPT de vaccinul pertussis.

Convulsii post vaccinul pertussis se pot întâmpla cu sau fără febră. Accesele care apar împreună cu febra, cunoscute drept convulsii febrile, sunt obişnuite în prima copilărie şi au tendinţa de a fi caracteristice familiei. Precum s-a menţionat anterior, pentru că vaccinul pertussis poate cauza febră, unele din convulsiile apar după vaccinul DPT pot fi simple convulsii febrile, sunt de sine stătătoare şi nu dau lezări permanente. În mod ocazional, totuşi, convulsiile febrile pot duce la accese epileptice şi în 1989 CDC a declarat că ‘’şansa ca un copil să aibă convulsii cu febră după ce primeşte vaccinul DPT este de pănă la nouă ori mai mare dacă acel copil a avut o convulsie înainte.’’

Poate factorul cel mai deranjant despre convulsiile post vaccinul pertussis este acela că ele nu sunt asociate cu febră mare, ci sunt’’ afebrile’’ şi pot duce la accese epileptifirme pe termen lung, dificil sau imposibil de controlat cu medicamente. Accesele incontrolabile sunt asociate cu diverse grade de lezare ale creierului.

Am amintit deja că Byers şi Moll au constatat în 1949 că ‘’convulsiile recurente, fie grand mal, sau tip localizat au continuat de-a lungul unor perioade variabile de timp la treisprezece copii.’’ Un sfert de secol mai târziu, Kilenkampff şi asociaţii ei, în studiul lor din 1974, au repetat avertizarea, cu exemple de istoric de caz de accese rezistente la medicaţie, ca urmare vaccinării pertussis.

În octombrie 1982, Jerome V.Murphy, M.D., un neurolog pediatru şi profesor clinic la Colegiul Medical din Wisconsin, a prezentat un studiu asupra acceselor post vaccin pertussis la adunarea Societăţii de Neurologie a Copilului din Salt Lake City. El a concluzionat că ‘’accesele epileptifirme cu început imediat după imunizarea cu DPT sunt în general tip tonico-clonice, rezistente la terapia anti-convulsivă obişnuită şi au un prognostic intelectual slab.’’

În 1990, neurologul pediatru John H.Menkes, M.D., profesor emerit la UCLA, a raportat cazurile a 46 copii care au avut reacţii adverse neurologice în interval de 72 de ore de la un vaccin DPT. Înainte de vaccin toţi erau normali şi fără factori de risc pentru deficit neurologic. 87% dintre copii au reacţionat cu un acces şi majoritatea au avut temperatură sub 37 grade. Doi dintre copii au murit şi majoritatea copiilor care au supravieţuit erau retardaţi, cu 72% având accese epileptiforme incontrolabile. Menkes a concluzionat: “Encefalopatia post vaccinare pertussis nu este un mit ci mai degrabă o complicaţie rară şi serioasă a imunizarii.’’

În ciuda a peste 40 ani de literatură medicală documentând o legatură cauzală între vaccinurile DPT şi convulsii, mulţi doctori încă nu reuşesc să facă legătura dintre convulsii, indiferent cum li se spune şi vaccinul DPT. Adesea părinţilor ai căror copii prezintă convulsii imediat după un vaccin DPT li se spune că nu vaccinul este de vină şi că oricum copilul ar fi avut o convulsie în acea zi .

Motivul principal pentru această ignoranţă din partea doctorilor este acela că cei care stabilesc politica în domeniul vaccinului, răspunzatori să elaboreze îndrumări pentru doctorii din clinicile publice de sănătate şi practica particulară – Centrul pentru Controlul Bolilor (CDC Atlanta) şi Academia Americană de Pediatrie – continuă să minimalizeze realitatea convulsiilor post vaccin pertussis. În 1989 şi 1990 a existat un efort coordonat din partea celor care fac politica în domeniul vaccinului de a realiza studii, finanţate cu bani de la producătorii de vaccin şi efectuate de cercetători care au legături financiare personale cu producatorii de vaccin, care să ‘’dovedească’’ că nu există cauză şi efect între vaccinul pertussis şi lezarea permanentă a creierului.

Aceste studii, prezentate publicului ca o dovadă că vaccinul este inofensiv, aveau lacune metodologice şi erau părtinitoare, în scopul producerii de rezultate care minimalizează legătura dintre vaccinul DPT şi convulsiile care duc la lezarea permanentă a creierului. Promovarea la scara întregii naţiuni a motto-ului ‘’fără cauză şi efect’’ de către CDC şi AAP a generat o negare în masă de către mulţi doctori a realităţii convulsiilor, lezării creierului şi decesului induse de vaccin. Mulţi doctori refuză, de asemenea, să raporteze la CDC convulsii post vaccinul DPT – deşi acum li se cere prin lege să raporteze aşa ceva – cu justificarea că vaccinul nu cauzează convulsii.

CDC şi AAP încearcă de curând să contracareze vechea politică de 40 ani că accesele apărute în intervalul de 72 ore de la un vaccin DPT reprezintă o contraindicaţie pentru alt vaccin pertussis. Odată cu eliminarea celei mai importante contraindicaţii la vaccinul pertussis, mulţi părinţi ai căror copii prezintă convulsii imediat după un vaccin DPT vor fi lăsaţi să rătăcească de la un doctor la altul căutând cauza acceselor incontrolabile şi a retardării copiilor lor. Şi mai multora dintre aceşti copii li se va administra în continuare vaccin, făcând aceste accese mai rele.

Unii copii vor prezenta semne neurologice, precum somnolenţă excesivă sau ţipete ascuţite, după un prim vaccin DPT; înainte ca ei să reacţioneze în cele din urmă cu convulsii majore după un vaccin ulterior. Astfel este povestea lui Sharon. Dacă doctorii ar fi recunoscut semnificaţia primelor simptome neurologice ale lui Sharon şi ar fi administrat apoi numai DT, ea ar fi fost scutită de o viaţă de accese incontrolabile.

Sharon a început să ţipe ascuţit, să se uite fix şi să-şi ţina corpul rigid la şapte ore de la primul vaccin DPT. Apoi a căzut într-un somn adânc care a durat şaisprezece ore. Când s-a trezit, părea să fie perfect normală. Mama a raportat reacţia ei pediatrului, dar el i-a administrat lui Sharon următorul vaccin DPT, chiar dacă numai jumătate de doză.

‘’I-au dat un vaccin DPT la jumătate de doză, întrucât clinica nu avea DT în acel moment. De atunci am aflat că jumatatea de doză determină aceeeaşi reacţie ca o doză întreagă. Am învaţat o mulţime de atunci,’’ a spus mama ei.

În interval de douăsprezece ore de la al doilea vaccin, Sharon a scos un ţipăt ascuţit şi a intrat într-o convulsie tonico-clonică care a durat patru ore şi jumatate; a trebuit să fie dusă imediat la două spitale diferite înainte ca doctorii să fie în stare să o oprească. Imediat după aceasta, a prezentat diaree, otită medie, catar nazal, infecţii bronhice şi astm, în plus faţă de o alergie la toate produsele lactate.

În ciuda medicaţiei anticonvulsive, Sharon a continuat să aibă până la douăsprezece accese de trei minute în fiecare zi. Ele creşteau în frecvenţă pe timpul sezonului polenurilor sau dacă bea lapte. Nu a mai avut o altă convulsie majoră, până când doctorii nu au testat-o pentru alergii şi a intrat într-un alt acces tonico-clonic de o oră.

‘’Adesea am menţionat vaccinul DPT drept cauza acceselor ei şi doctorii pur şi simplu si-au încleştat maxilarele. Am avut numai doi rezidenţi tineri la acest spital şcoală care au fost interesaţi de cazul ei. Ei ne sprijină în eforturile noastre de a-i face pe doctori să verifice legatură cu vaccinul DPT, dar nimeni nu ne asculta cu adevărat. Mulţi dintre doctori continuă să ne spună ”probabil că are o epilepsie moştenită’’. Eu nu pot să cred, pentru că nu a avut nici măcar o mică răceală până la al doilea vaccin. Singurele probleme de sănătate pe care le avem în familia noastra sunt alergiile alimentare severe din partea familiei soţului. Totuşi, este interesant că doctorii au fost de acord ca fiului nostru (fratelui lui Sharon) să i se administreze de acum încolo numai DT .’’

Astazi, Sharon are trei ani şi continuă să aibă convulsii, precumi astm şi episoade de pneumonie. Prezintă şi retard din punct de vedere al dezvoltării.

Unii sugari, precum Marie, reacţionează imediat cu un ţipăt ascuţit sau somnolenţă extremă şi par sa-şi revină în interval de 24 de ore. Dar apoi, în următoarele zile sau săptămâni, sunt găsiţi într-o stare de colaps sau cu convulsii. Ca să înrăutăţească lucrurile, mamele constată că medicii nu le iau in serios când încearcă să explice ce s-a întâmplat copilului lor. Mama Mariei nu a putut să-l facă pe pediatru să creadă că Mariei i-a fost foarte rău dupa al doilea vaccin DPT. El a preferat să creadă că ea ‘’s-a înecat cu laptele.’’

Marie nu a reacţionat la primul vaccin DPT, dar în interval de şase ore de la al doilea vaccin, a început să ţipe ascuţit. ”Niciodată nu am auzit-o ţipând aşa’’ a spus mama ei, ‘’şi mi-a părut aşa de rău pentru ea că am început să plâng şi eu. Ţipa ca şi cum ar fi avut dureri mari. A ţipat timp de cinci ore, dar părea să fie bine în dimineaţa următoare.’’

Şapte zile mai târziu, mama Mariei a găsit copilul în pătuţ aparent fără viaţă. ”Era complet nemişcată şi tăcută, nu respira, nu se mişca. Am crezut că a murit. Repede am ridicat-o şi ea a răspuns. Chiar şi aşa, am simţit că ceva nu era în regulă.’’

Trei săptămâni mai târziu, mama Mariei a văzut-o pe fata ei deschizând ochii şi gura şi scoţând un ţipăt scurt imediat, după care a adormit pentru noapte. ”Gândindu-mă înapoi, îmi dau seama că ea a avut un acces convulsiv foarte blând. Dar, pe atunci, nu ştiam ce erau accesele. Cand l-am sunat pe doctorul meu, el mi-a spus să folosesc un umidificator întrucât era momentul din an pentru infecţii respiratorii.’’

Marie a continuat să aibă ‘’accese’’ imediat după ce adormea şi mama ei a continuat să cheme pediatrul şi să-i povestească despre ele. ”El a continuat să-mi spună că doar se îneca sau regurgita laptele. Spunea că ea va scăpa de ele pe măsură ce creşte”. La controlul de şase luni, lui Marie i s-a administrat al treilea vaccin DPT.

‘’În interval de treizeci de minute de la vaccin, în timp ce eram în drum spre casă, Marie a avut un acces puternic, ochii ei aveau spasme şi bărbia ii tremura. În următoarele cinci zile a avut convulsii constante. Am dus-o înapoi la pediatru, dar el a spus că eu reacţionam exagerat şi Marie va scăpa de ele.”

În cele din urmă părinţii lui Marie au dus-o la un spital unde doctorii au recunoscut că Marie avea accese dar au susţinut că nu se putea găsi nicio cauză pentru ele. La spital, mama lui Marie a întâlnit o altă mamă al cărei copil era la secţia neurologică. ”Ea mi-a spus că după ce copilul ei a primit primul vaccin DPT, ochii ei au început să prezinte spasme. Doctorii au făcut copilului tot felul de analize şi n-au putut găsi niciun motiv pentru spasme. Mama continua să-mi spună: ”Nimeni nu mă crede. Nimeni nu mă ascultă. Ochii copilului meu au început să aibă spasme imediat după vaccinul DPT, dar ei nu cred că există o legatură.’’

Spasme infantile

Convulsiile epileptiforme pot fi cauzate de mulţi factori, incluzând accidente la cap, traume la naştere, anumite boli infecţioase şi vaccinări. Multe au origini necunoscute. De-alungul anilor li s-au dat diverse nume şi clasificări, precum paralizie cerebrală, convulsii, epilepsie şi tulburări de grand mal şi petit mal. Numele diferite eclipsează faptul că toate tipurile de accese sunt manifestari ale unei tulburări a sistemului nervos central. Aproape fiecare formă de acces convulsiv a fost asociată cu vaccinul pertussis la un moment dat şi toate au fost subiect de dezbatere dacă sau nu sunt în fapt cauzate de acest vaccin. Dar nicio categorie de accese convulsive suspicionate a fi provocate de vaccinul pertussis nu a fost mai controversată decât spasmele infantile cu hipsaritmie, măsurate printr-o electroencefalograma (EEG) mai neobişnuită.

În 1946, Douglas Buchanan, M.D., un profesor de neurologie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Chicago, a atras atenţia asupra unei tulburări neurologice care credea că era adesea diagnosticată greşit. El a scris, ”Un tip de convulsie majoră la copiii mici care în mod frecvent nu este recunoscută ca atare este cea în care exista o cădere bruscă în faţă a capului cu aducerea şi flexarea braţelor. Aceste atacuri sunt extrem de scurte şi au tendinţa să se întâmple în accese. Ele sunt într-adevăr convulsii majore fulgerătoare. Sunt mai obişnuite la copiii mai mici de doi ani. Sunt de regulă dificil de controlat complet şi mai adesea se întâlnesc împreună cu grade severe de agenesie cerebrală şi retard mental.’’

Un aspect frapant al sindromului a fost acela că aproape întodeauna se întâmpla în primul an de viaţă, la copii mici care înainte păreau să aibă o sănătate perfectă. Astazi, spasmele infantile sunt numite câteodată ‘’accese tip tâşnitoare’’ sau ‘’convulsii rugăciune’’ întrucât copilul pare că se ‘închină’’ când se îndoaie violent din talie şi îşi aruncă capul la genunchi sau îşi aduce genunchii la piept.

Dr. Buchanan era din Chicago. Din 1933, o clinică municipală de vaccinare împotriva tusei convulsive funcţiona în Evanston, o suburbie din nord. Chicago era de asemenea căminul Dr. Louis Sauer, printre primii oameni de ştiinţă din cercetarea şi dezvoltarea unuia din primele vaccinuri pertussis folosite în America. Pe la 1944 aproape fiecare copil mic născut in Evanston era vaccinat cu vaccin pertussis, şi doi ani mai târziu, Sauer a raportat că tusea convulsivă în acea regiune a fost eradicată. De fapt, Buchanan observa spasmele infantile în Chicago la momentul când Evanston-ul învecinat avea unele din cele mai complete acoperiri cu vaccinare pertussis din America.

Oamenilor de ştiinţă le-au trebuit câţiva ani să-şi dea seama că aceasta afectare neurologică cu frevenţa în creştere, care de obicei lovea copii sănătoşi când aveau aproximativ şase luni, ar putea avea legătură cu noua procedură administrată la aproximativ aceeaşi vârstă – adică, vaccinarea pertussis. Nu era o corelare evidentă sau uşor de făcut.

Pe timpul următoarelor decade, câteva articole au apărut în presa britanică şi scandinavă despre relaţia dintre vaccinul DPT şi spasmele infantile. În 1964, Jeavon şi Bower au analizat 112 cazuri de spasme infantile şi au concluzionat: ”S-a spus destul pentru a sugera cu tărie că în anumiţi pacienţi ai noştri sindromul a apărut după o encefalită alergică datorată triplei imunizări (adică vaccinul DPT).’’

În 1967, Strom a raportat 167 cazuri de reacţii severe la vaccinul DPT în Suedia, incluzând patru copii care au dezvoltat hipsaritmia. Doi ani mai târziu, Melchior a descris 22 de copii la care exista o strânsă legatură temporală între diverse vaccinări, în special pertussis, şi spasmele infantile.

În 1979, Jeffrey P.Koplan de la CDC şi alţii au publicat o analiză risc-beneficiu a vaccinului pertussis care nota: ”Rata reacţiilor severe este una la 34.000 de vaccinaţi; ele constau în convulsii repetate, hipsaritmie sau meningită serioasă…”. În 1980, Comitetul Britanic pentru Siguranţa Medicamentelor a raportat că o examinare a datelor despre copiii lezaţi de vaccinul pertussis a sugerat că spasmele infantile erau una dintre consecinţele posibile, împreună cu epilepsia cronică şi encefalopatia cronică. Şi Evaluarea Medicamentelor făcută de AMA în acelaşi an menţionează ‘’ spasm infantil masiv ’’ şi hipsaritmia ca reacţii posibile ale sistemului nervos central (CNS) la vaccinul DPT.

Dar în 1983, Bellman, Ross şi Miller au publicat un studiu de 269 cazuri de spasme infantile raportate Studiului Naţional asupra Encefalopatiei Copilului (NCES) care s-a întors la poziţia că spasmele infantile nu au legătură cu vaccinul DPT, concluzionând că vaccinurile “nu cauzează spasme infantile dar pot declanşa începutul lor la acei copii în care boala este destinată a aparea.’’

Chiar dacă mulţi autori ai politicii vaccinului nu confirmă că spasmele infantile pot fi cauzate de reacţii la vaccinul pertussis, Curtea de Reclamaţii a Statelor Unite din Washington, D.C., care administrează Legea Naţională privind Lezarea prin Vaccinarea Copilului dată în 1986, recunoaşte legătura. În 1989, după revizuirea tutoror probelor, Curtea a acordat mai mult de $ 2 milioane despăgubiri unui băiat care a suferit din cauza spasmelor infantile ca rezultat al reacţiei la vaccinul DPT.

Nu este nevoie să-i întrebi pe părinţii unor copii lezaţi de vaccin dacă există sau nu o asociere între vaccinul DPT şi spasmele infantile. O mamă din Massachusetts, al cărei fiu a reacţionat la al treilea vaccin DPT cu spasme infantile, ştie ca există o legatură. Ea a spus.” În interval de 48 de ore de la al treilea vaccin, Patrick a început să se uite fix, capul i-a căzut în piept, şi a adormit dintr-o dată. Pur şi simplu zăcea în pătuţ şi dormea cu ochii deschişi, ceea ce n-a mai făcut niciodată înainte. A continuat să facă aşa timp de aproximativ doua săptămâni înainte să aibă primul acces de “convulsii rugăciune”. Când îl avea, începea să se uite fix şi dintr-o data îşi arunca violent înainte întreaga parte superioară a corpului. Un neurolog care l-a văzut făcând aşa a spus că a avut accese atipice de “convulsii rugăciune” pentru că nu şi-a extins braţele şi nu a scos un mormăit în timpul lor.’’

Lui Patrick i s-a administrat un steroid puternic ACTH timp de trei săptămâni pentru a se încerca oprirea acceselor, şi în timpul acestei perioade el s-a umflat şi a acumulat straturi de grăsime în jurul gâtului. De asemenea a făcut diaree, candida şi infecţii ale urechii, dar ACTH i-a oprit spasmele infantile.

“Am fost norocoşi că Patrick nu a avut spasmele infantile clasice cu hipsaritmie. Înţelegem că rezultatele sunt devastatoare şi constau în lezarea profundă a creierului. Interpretarea EEG a lui Patrick nu a arătat niciodată hipsaritmie. Câteodată încă îi mai cade capul în piept dar neorologul m-a asigurat că nu înseamna nimic.’’

Mama lui Patrick nu a observat ca fiul ei să fi avut vreo reacţie la primul sau al doilea vaccin DPT.” Era un bebeluş voinic şi sănătos până la vârsta de şase luni. Am alţi trei băieţi şi ştiu ce înseamnă sănătos. Întotdeauna am crezut că era o legatură cu vaccinul, dar pediatrul meu a încercat să mă convingă că nu. Neurologul mi-a spus că era probabil datorită vaccinului şi că Patrick nu trebuie să mai facă din nou vaccinul pertussis. Acum îi vor monitoriza creşterea şi dezvoltarea cu mare atenţie.’’

Un alt copil nu a fost atât de norocos. Până la al treilea vaccin, Laura putea să-şi ţină capul sus şi să se rostogolească. Dar la trei ore după acest vaccin, ea a începul primul dintre multele spasme infantile.

‘’A primit vaccinul la aproximativ unsprezece şi jumătate dimineaţa, şi pe la ora două, Laura a început aceste mişcări stranii: mâinile se ridicau in aer, picioarele se extindeau, îşi încleşta pumnii şi îşi ţinea respiraţia două sau trei secunde şi apoi scotea acel ţipăt ascuţit. Aproximativ zece secunde mai târziu, îşi ţinea respiraţia şi lua totul de la început. Putea să facă douăzeci şi cinci din acestea la rând.’’

Mama Laurei a chemat doctorul şi a dus-o pe Laura să-l vadă două zile la rând. ”Doctorul a ascultat ceea ce i-am descris şi a spus că ar putea să aibă o problemă la stomac. A scos-o de pe toate formulele şi a pus-o pe Pedialyte. In cele din urmă, la şase zile după vaccin, am dus-o din nou la el, şi am stat în cabinetul lui trei ore aşteptând ca ea să facă aşa, ca să pot să-i arăt. Nu a făcut astfel încât el ne-a trimis la spital pentru EEG şi ea a avut un acces în timp ce îi faceau EEG. Interpretarea a arătat o hipsaritmie gravă şi ei au dignosticat spasme infantile.’’

Doctorul Laurei a negat că spasmele infantile erau datorate vaccinului. ”El mi-a spus că Laura ar fi avut spasme infantile orişicum, şi dacă nu ar fi fost declanşate de vaccinul DPT, ele ar fi fost declanşate de altceva. Soţul meu şi cu mine l-am crezut.’’

Terapia ACTH a oprit spasmele infantile ale Laurei, dar ea a continuat să aibă o uşoară hipsaritmie, şi în ciuda medicaţiei anticonvulsive, a avut câteva accese pâna la 12 luni. Când a ajuns la 13 luni, era la nivelul de şase luni în ceea ce priveşte abilitaţile de mişcare globale şi la un nivel de opt luni în capacitatea intelectuală.

‘’Ea are un tonus muscular foarte scăzut,’’ a spus mama ei.’’Nu poate sta în picioare. Nu se poate ridica în genunchi aşa încât se deplasează numai cu braţele. Nu gângureşte cum fac majoritatea sugarilor şi noi suspectăm că poate să aibă dizabilitaţi de învăţare. Încă ţipă ascuţit mult. Dar noi continuăm să fim încurajaţi că ea işi va continua dezvoltarea şi că nu va mai avea accese.’’

Mama Laurei doreşte ca doctorul ei să îi fi spus despre reacţii.” Dacă aş fi ştiut să mă uit după aceste convulsii, Laura nu ar fi trebuit să sufere şase zile de spasme infantile înainte să fie internată în spital şi pusă pe medicaţia care să le oprească. Părinţii şi doctorii trebuie să fie mai bine informaţi despre reacţiile la vaccin.’’

Pierderea controlului asupra muşchilor

Pierderea controlului asupra muşchilor, care se manifestă prin tulburări precum hemipareza (uşoară paralizie a unei părţi a corpului), hemiplegia (paralizia unei părţi a corpului), paraplegia (paralizia părţii inferioare a corpului, incluzând picioarele), quadriplegia (paralizia tuturor celor patru membre) sau pur şi simplu slaba coordonare, a fost raportată in literatura ştiinţifică a fi un efect secundar al vaccinului pertussis.

În 1954, Miller si Stanton au descris cazul unei fetiţe mici care a reacţionat la al treilea vaccin: ”La şapte zile după al treilea vaccin combinat difterie-pertussis, acest copil, sănătos înainte, a prezentat un atac serios de ţipete urmat de somnolenţă. În timpul următoarelor două zile, copilul a rămas alternativ somnolent şi agitat, deşi era în stare să mănânce. La sfârşitul acestei perioade parinţii au observat că nu-şi mai mişca braţul şi piciorul drept. Examinarea a arătat o hemiplegie dreaptă implicând faţa, braţul şi piciorul. Doi ani mai târziu, hemipareza dreaptă persista. Exista o dificultate în folosirea braţului drept, dar copilul putea merge. Dezvoltarea generală şi inteligenţa par a nu fi afectate.’’

În 1977, Stewart a publicat un studiu evaluând 160 de cazuri de reacţii adverse apărute după un vaccin DPT şi a inclus ’’pareze sau paralizie localizată’’ şi ‘’paralizie flască’’ printre reacţiile pe care le-a studiat. În 1978, A.H. Griffith a scris despre un copil care ‘’a devenit letargic şi a avut convulsii în a patra zi, cu hemiplegie stânga totală şi paralizie parţială pe dreapta; a devenit quadriplegic timp de şase săptămâni; hemiplegie stânga restantă moderată şi retard mental.’’

În 1983, lui Cindy i s-a administrat primul ei vaccin DPT la vârsta de şase luni. Mama ei, terapeut ocupaţional a întarziat vaccinul pentru că Cindy se născuse prematur cu cinci săptămâni şi era era îngrijorată de efectele secundare ale vaccinului pertussis. În meseria ei, a lucrat cu copii cu leziuni ale creierului, majoritatea după vaccinarea antivariolică. În plus, fiica ei mai mare reacţionase la vaccinul DPT cu o febră timp de două zile care s-a ridicat la aproape 40 grade.

‘’ Am continuat să amân vaccinul’’, a spus mama lui Cindy.” Dar în cele din urmă, la şase luni, doctorul meu mi-a spus că Cindy prezenta un risc mai mare să facă tuse convulsivă decât să aibă o reacţie. El m-a convins că prematuritatea ei şi reacţia severă a sorei ei nu erau factori suficient de semnificativi care să împiedice administrarea vaccinului. Doctorul a citat statistici despre tusea convulsivă şi cum boala ar putea cauza lezari ireparabile. În cele din urmă, am cedat.’’

În noaptea după vaccinare, Cindy a făcut o febră de 39 grade. De-abia in dimineaţa următoare mamei ei şi-a dat seama că Cindy nu mai putea să stea în fund sau să se rostogolească cum făcea înainte. ”Braţele îi erau îndoite şi le ţinea lângă corp. Îşi încleşta pumnii şi nu-şi putea ridica braţele să apuce. Muşchii picioarelor erau încordaţi şi era greu să-i desfaci picioarele pentru a-i schimba scutecele.’’

Mama lui Cindy l-a sunat imediat pe pediatru.” Am descris starea lui Cindy şi i-am spus despre temerile mele privind lezarea sistemului nervos central. El a continuat să-mi spuna să nu mă îngrijorez. Greu de făcut întrucât Cindy nu mai făcea nici unul din lucrurile pe care le făcuse înainte de vaccin. El a spus’” Sunt sigur că vor disparea într-o săptămâna sau cam aşa ceva.’’ Dar am insistat să o vadă imediat, chiar dacă el nu voia. Doream să înregistreze în fişa ei medicală.’’

Din cauză că mama lui Cindy este un terapeut ocupaţional instruit, ea a putut să înceapă imediat terapia cu fiica ei timp de câteva ore pe zi. Acum în vârstă de un an, Cindy a început să meargă, şi nu pare a fi afectată mental. ‘’Când copilul tău este lezat de un vaccin pe care îl laşi pe doctor să îl administreze, te simţi atât de vinovat. Revezi în minte mereu şi mereu întrebându-te, de ce l-am lăsat să-l facă ? Mulţumesc lui Dumnezeu că nu a avut convulsii pentru că atunci lezarea ar fi putut să fie chiar mai rea. Tonusul ei muscular s-a îmbunătăţit un pic pe timpul terapiei. Coordonarea ei motorie, deşi nu cum era înainte de vaccin, s-a îmbunătăţit mult. Singurul lucru de care sunt îngrijorată este posibilitatea unor dizabilităţi de învăţare viitoare .’’

Pediatrul lui Cindy a fost de accord să nu îi mai administreze lui Cindy sau surorii ei alt vaccin pertussis. Mamei lor îi este încă teamă de posibilitatea ca ele să facă tuse convulsivă.

“Trăiesc cu frica că ele ar putea face tuse convulsivă. Este înspăimântător. Dar până nu vin cu un vaccin mai pur, va trebui să trăiesc cu aceste frici. Doctorii ar trebui să înceapă să aprecieze riscurile administrarii unui vaccin periculos copiilor care par a fi la risc, precum copiii prematuri, copiii cu leziuni ale sistemului nervos central şi copiii ai căror fraţi sau surori au prezentat reacţii severe.’’

Heather cântarea mai puţin de 5 kg când a primit primul ei vaccin DPT la vârsta de doua luni. Fusese prematură cu cinci săptămâni şi mama ei avusese diabet pe perioada sarcinii. “A doua zi după vaccin a făcut o febră nu prea mare şi a vărsat în jet’’ a spus mama ei. “În plus, scotea un ţipăt pe care nu l-am mai auzit înainte – ceva zguduitor. A ţipat timp de doua zile şi nopţi. În cele din urmă a fost internată şi ei au spus că a avut o infecţie la ureche. In acel moment am observat că piciorul ei stâng era arcuit, curbat. Doctorul a spus,” O să fie o balerină.’’

Heather a primit al doilea vaccin DPT la vârsta de patru luni. Din nou, în interval de patruzeci şi opt de ore, a prezentat febră, vomă cu jet şi ţipete ascuţite. Spitalul a dignosticat altă infecţie a urechii. Piciorul ei stâng era încă îndoit spre înăuntru.

‘’ Am continuat să tot arăt piciorul stâng arcuit şi doctorul meu a spus din nou: ”Ţi-am spus că probabil va fi o balerină’’. După al doilea vaccin am observat că ea nu-şi mai folosea mâna stângă. După primul vaccin încă îşi mai folosea mâna stângă dar dupa al doilea, nu şi-a mai folosit-o deloc. Când i-am spus doctorului meu aceasta înainte de al treilea vaccin şi am menţionat din nou piciorul, el nu a fost ingrijorat.’’

Când a venit timpul pentru al treilea vaccin al lui Heather, mama ei a avut obiecţii. ”I-am spus doctorului: “Ascultaţi, acest copil nu tolerează bine vaccinurile”. Aşa încât el i-a dat o jumătate de doză. Din nou a făcut temperatură, dar de data aceasta a vomat mai uşor.’’

La vârsta de nouă luni, mama lui Heather i-a arătat din nou pediatrului ei că Heather nu-şi folosea mâna stângă. “Au făcut o tomografie şi ne-au spus că o porţiune mică a creierului drept al lui Heather nu s–a format niciodată cum trebuie. După ce a împlinit un an, într-o zi ea a căzut de pe scaun, total neputincioasă fizic, dar mental alertă. Au făcut o altă tomografie şi de data asta au spus că encefalul ei era complet format dar că avea o leziune. Au spus că la un moment dat a apărut o leziune encefalică, ca un fel de atac cerebral.

Heather are o hemipareză stângă. Mama ei spune: ” Are trei ani şi pare a fi înzestrată mental şi intelectual. Dar arată ca victima unui atac cerebral. Partea stângă a corpului ei este curbată şi invalidă”.

Inflamarea şi tumefierea creierului

Inflamarea şi tumefierea diferitelor părţi ale creierului după un vaccin DPT, denumită în mod variat meningită, encefalită, encefalomielită şi fontanelă în tensiune. Unii copii nu rezistă unui acces de meningită sau encefalomielită şi mor.

În 1978, Griffith a studiat reacţiile severe ocazionate după ce cincisprezece milioane de doze de vaccin pertussis au fost administrate copiilor din Anglia. El a declarat că un copil ‘’a fost internat in spital cu pirexie, semne şi simptome de iritaţie meningială; transferat după trei zile cu diagnosticul provizoriu de encefalomielită, a murit la treizeci de zile după vaccinare; necropsia nu a arătat schimbari specifice; cauza înregistrată a morţii: encefalopatie datorată injecţiei cu triplu vaccin.’’

În 1979, doctorii din California Jack Jacob şi Frank Manning au scris în American Journal of the Diseases of Children / Publicaţia Americană a Afecţiunilor Copiilor despre cazul unui copil care a avut o ‘’ fontanelă în tensiune asociată cu o presiune mărită intracranială, măsurată prin puncţia lombară ‘’ în interval de 24 de ore de la un vaccin DPT. Această fetiţă de şapte luni (fiica unui pediatru) a început să aibă febră dupa al treilea vaccin DPT şi nouă ore mai târziu părinţii ei au observat că moalele capului erau tumefiate şi pulsatorii. A devenit foarte iritabilă şi de asemenea a prezentat înroşire şi tumefierea locului injecţiei.

A fost internată în spital şi, deşi toate testele s-au întors negative, tumefierea a persistat cca 40 de ore după vaccin. Doctorii au concluzionat “ simptomatologia clinică la acest pacient, constând în febră şi iritabilitate, sunt simptome asociate frecvent cu imunizarea DPT. Fontanela în tensiune a fost observată accidental de părinţii copilului care au recunoscut importanţa ei. Prin urmare, este uşor de înţeles că această complicaţie poate să nu fie observată dacă nu te uiţi anume după ea.’’

Copiii care suferă inflamaţii ale creierului îşi pot reveni complet sau să sufere numai o lezare minoră permanentă. Steve a fost unul dintre norocoşi. În interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin DPT, Steve a început să facă febră.

Două zile mai târziu, el era in spital cu meningită spinală. Mama lui a spus: ”În dimineaţa în care l-am internat, l-am găsit în pătuţ zăcând acolo cu ochii larg deschişi. A început să tuşească sec şi apoi a scos un ţipăt teribil. Niciodată ni l-am mai auzit aşa. Era aproximativ cu trei octave mai sus decât normal, fără lacrimi, doar un ţipăt constant între respiraţii. Şi gâtul lui era într-adevăr ţeapăn. În spital, febra a crescut la 40 grade.’’

Deşi doctorii au diagnosticat meningită spinală, mama lui a suspectat că vaccinul DPT poate să fi avut legătură cu starea lui Steve.” Doctorul mi-a spus că vaccinul nu poate avea legătură cu meningita. Dar i-am spus,”În ziua dinainte de vaccin i-ai dat un certificat de sănătate fără menţiuni. Era perfect sănătos. Cum a putut să ajungă în spital cu meningită spinală trei zile mai târziu dacă nu avea legatură cu vaccinul?”

Lui Steve i s-a injecta şi al treilea vaccin DPT, chiar dacă mama lui era îngrijorată despre ceea ce ar putea să se întâmple.”Doctorul mi-a spus că n-am de ce să mă îngrijorez. Astfel, la şase luni, conform programului, i-au administrat al treilea vaccin. Şi în interval de 24 de ore, a început. A făcut o febră de 39 grade şi a vomat trei zile. Am crezut că vom trece din nou prin meningită.’’

La vârsta de doi ani, Steve pare a se dezvolta normal. Singura leziune reziduală pe care a suferit-o a fost o uşoară pierdere a auzului la urechea dreaptă. După ce a reacţionat la vaccinul MMR (anti-rujeolic, rubeolic, urlian) cu o febră de 39 grade timp de două zile şi încheieturi dureroase, tatăl lui a spus,” Asta este. Nu-l mai vaccinăm. Mai degrabă să-şi încerce norocul cu bolile. Trebuie să existe ceva în organismul lui care nu tolerează ceea ce este in vaccinuri.’’

Jake in vârstă de şase luni a fost spitalizat cu meningită într-o săptămână după al treilea vaccin DPT.” Înainte să-l ducem la spital, a început să doarmă foarte mult şi să aibă o febră de 39 grade. La spital, mai întâi au crezut că era o infecţie a urechii şi apoi au spus că poate fi meningită. Doctorii nu ar accepta că ar putea fi datorită vaccinului DPT, dar asistentele mi-au spus că de multe ori un copil primeşte vaccinul DPT şi o săptămâna mai târziu face meningită.’’

Jake şi-a revenit fără lezare permanentă dar un alt băieţel nu a fost atăt de norocos. Richard a reacţionat la al doilea vaccin DPT la vârsta de cinci luni cu o umflătură mare, roşie, fierbinte , la locul injecţiei, care a ţinut de la trei la patru săptămâni. O lună mai târziu, a primit alt vaccin DPT. Mama lui i-a spus doctorului de la clinica de sănătate publică despre umflatură.

“Mi-a spus că va face vaccinul mai adânc, că poate celălalt doctor a atins un muşchi. Când am ajuns acasă, Richard pur şi simplu zăcea in pătuţ gemând şi lovindu-şi un picior. În următoarele zile, a zăcut în pătuţ cu ochii deschişi. Înainte de vaccin, încercase să se ridice, aşa încât acum, doar zăcea în pătuţ, ceea ce era o schimbare de comportament radicală.’’

La opt zile după vaccin, Richard a avut primul lui acces focal: i-a căzut capul în piept. Pe măsura ce treceau zilele, aceste ‘’înclinări ale capului’’ au devenit mai frecvente. A fost internat în spital la aproape două săptămâni după al treilea vaccin DPT cu un diagnostic temporar de ‘’encefalită alergică.’’

Un avocat specializat în a apăra copii lezaţi de vaccin a comentat despre cazul lui Richard: ”Aşa cum se întâmplă cu mulţi copii lezaţi de vaccinul pertussis, nici unul din doctorii care au tratat nu s-ar angaja într-un diagnostic final etiologic. Este straniu că părinţii unui copil lezat de vaccinul pertussis adesea pot obţine un diagnostic etiologic numai angajând un avocat şi căutând pe unul din puţinii experţi recunoscuţi din Statele Unite în encefalopatia post vaccin pertussis.’’

Astăzi, Richard are unsprezece ani şi a fost evaluat la nivelul unui copil de doi ani. Nu poate vorbi. La diverse momente din viaţa lui el a trebuit să poarte o cască ca să-şi protejeze capul pe timpul acceselor. Mama lui trebuie să-l supravegheze mereu şi să aibă grijă de toate nevoile lui personale.

‘’Este un băiat foarte iubitor, blând. Dacă ar fi fost violent, cum pot fi unii din aceşti copii, cred că inima mi s-ar fi frânt mai mult decât a fost. Cu trei ani în urmă, soţul meu şi cu mine am început să ne dăm seama că el avea să necesite îngrijire pentru restul vieţii sale, şi că noi nu vom trăi mereu să-l îngrijim. Atunci am hotarât să căutăm un avocat. Ştiu că s-ar putea să pierdem şi să nu avem bani să îi lăsăm după ce vom muri. Când voi mori şi îl voi lăsa lumii, nimeni nu va avea grijă de el sau nu îl va iubi aşa cum am făcut-o noi. Statul va avea puterea să-l pună într-o instituţie a statului şi să-l sedeze sau să-l ţină închis şi să-l lege de un scaun. El a trăit cu dragoste toată viaţa lui. Este un gând teribil să ştim că ar fi mai bine daca el ar putea să moară odată cu mine.’’

Tulburări ale sângelui. Trombocitopenie şi anemie hemolitică

Tusea convulsivă se caracterizează printr-o creştere aparentă a numărului limfocitelor (un tip de celulă albă) din sânge. Cercetatorii au sugerat că aceasta se datorează factorului de stimulare a limfocitelor (LPF) – care este sinonim cu ‘’toxina pertussis’’ găsită în vaccinul pertussis. Două tulburări ale sângelui care au fost asociate cu vaccinul pertussis sunt trombocitopenia şi anemia hemolitică.

‘’Trombocitopenia’’ înseamnă un număr redus de plachete (trombocite) care circulă în sânge. Din această cauză apare “purpura’’, zone de pete roşii pe corpul copilului, cauzate de un sânge prea subţire şi necoagulabil, care se infiltrează în ţesuturile de sub piele. Prospectele produsului din 1984 de la Wyeth, Connaught şi Laboratoarele Lederle menţionau toate trombocitopenia ca o contraindicaţie la vaccinul pertussis, deşi numai prospectul din 1988 de la Lederle conţinea avertismentul că ‘’DPT nu ar trebui administrat la sugari sau copii cu trombocitopenie sau orice tulburare de coagulare care ar contraindica injecţia intramusculară, exceptând cazurile în care beneficiul potenţial ar depăşi în mod clar riscul administrarii.’’

Anemia hemolitică este caracterizată prin distrugerea prematură a celulelor roşii ale sângelui şi inabilitatea măduvei spinării de a produce mai multe celule ale sângelui suficient de rapid ca să le înlocuiască pe cele care au murit. Dicţionarul Medical Dorland arată: ”Poate fi ereditară sau dobândită, ca urmare a unor infecţii sau chimioterapiei sau ca parte a unui proces auto-imun.’’ Prospectul produsului DPT din 1984 de la Laboratoarele Connaught a listat dezvoltarea anemiei hemolitice după un vaccin DPT ca o contraindicaţie la alt vaccin pertussis, citând un studiu scandinav din 1978 care asocia vaccinul cu această tulburare periculoasă a sângelui , dar astăzi prospectele de la Lederle şi Connaught nu mai conţin acest avertisment.

O familie din Connecticut a crezut cu uşurinţă în legătura dintre vaccin şi anemia hemolitică. La şase zile după al patrulea vaccin DPT, Paul a devenit foarte iritabil. Apoi nu a mai mâncat. În următoarele şapte zile simptomele lui au devenit mai alarmante. A făcut febră mare şi a început să vomite. Pielea lui a devenit galbenă; buzele lui erau fără culoare. A început să doarmă lungi perioade în timpul zilei.

La 14 zile după vaccin, era aşa de slăbit încât cădea jos şi rămânea inconştient timp de 20 de minute odată. Parinţii l-au dus la pediatrul lor. Tatăl spune: ”Doctorul a crezut că ar putea fi leucemie sau cancer, aşa că l-am dus urgent la spital. Acolo am trecut prin şase zile de iad. Ei luau probe de sânge din fiul meu micuţ de doi ani şi jumătate la fiecare cincisprezece minute. Paul era terorizat şi îngrozit. Soţia mea era o epavă şi eu eram o epavă. Doctorii ne-au spus că n-au mai văzut niciodată ca un copil cu hemoglobina trei şi cu hematocritul de zece să supravieţuiască . Sângele lui era literalmente subţire ca apa. Ne-au spus că probabil va muri. Dar, dupa trei transfuzii de sânge, Paul şi-a revenit. Cred că faptul că el era un copil aşa de puternic şi sănătos l-a ajutat mult”.

Doctorii au diagnosticat anemie hemolitică şi le-au spus părinţilor lui Paul că probabil nu îl hrănesc corespunzător. Un nutriţionist a fost desemnat să o înveţe pe mama lui Paul cum să îmbunătăţească ‘’ sângele lui sărac in fier’’ , pregătindu-i mese care să aibă un conţinut ridicat in proteine. Spitalul a prescris câteva vitamine şi l-a trimis pe Paul acasă.

Copilul s-a întors la starea lui obişnuită de sănătate bună până la al cincilea vaccin DPT. La şase zile după acest vaccin, Paul a devenit iritabil. Apoi nu a mai mâncat şi a început să facă febră, să verse, să doarmă lungi perioade de timp şi să-şi piardă cunoştinţa. Exact la 14 zile după vaccin era înapoi la spital cu anemie hemolitică.

‘’Era din nou aproape pe moarte’’ a spus tatăl lui. Dar de data aceasta hemoglobina era scăzută numai la patru sau cinci. Probabil pentru că fusese ceva mai mare şi mai greu decât la momentul celui de-la patrulea vaccin. De data aceasta a trebuit să i se facă doua transfuzii ca să îşi revină. Când am ajuns acasă de la spital, m-am dus la casa vecinului şi am împrumutat nişte cărţi medicale. Atunci am descoperit legătura dintre vaccinul pertussis şi anemia hemolitică. “După ce a cercetat, el l-a sunat pe pediatru , care i-a spus să sune spitalul.

“Pediatrul meu nu a recunoscut că exista o legătură cu vaccinul DPT. Fiecare doctor pe care l-am confruntat la spital a fugit de mine când i-am sugerat că vaccinul DPT era cel care care l-a făcut pe fiul meu aproape să moara. Chiar după ce le-am arătat cartea şi numărul paginii şi propoziţia, ei tot nu mă ascultau. Poate nu am o diplomă de facultate, dar nu sunt un ignorant. Când am citit acele carţi medicale, mi-am făcut tema. Doctorilor nu le place ca un nespecialist să înveţe meseria lor. Mi-au spus că sunt nebun şi au fugit de mine. Nu a existat vreun comentariu precum “ vom cerceta’’, pur şi simplu negare. Eu aş spune că ei acoperă problema.’’

Paul nu a suferit vreo lezare permanentă. Acum are cinci ani şi astăzi este un băiat mare, sănătos. Tatăl lui ştie cât de norocoşi au fost.

“Mă uit câteodată la Paul cum doarme şi mă gândesc că aproape l-am pierdut. Mulţumesc lui Dumnezeu că este bine. Părinţilor ar trebui să li spună că vaccinul ar putea să-l omoare pe copil. Cel puţin doctorii ar trebui să dea părinţilor o listă cu simptomele reacţiilor astfel încât ei să ştie când să-l ducă la spital înainte să fie prea târziu. Ar trebui să existe o lege.’’

Diabet şi hipoglicemie

Metabolismul gluocozei (zahar) din organism este reglat de insulină, un hormon care este secretat de pancreas. Insulina ajută să se ardă sau depoziteze pentru folosire ulterioară excesul de zahăr din sânge. Dacă se secretă prea multă insulină de catre pancreas, nivelul zahărului din sânge din organism scade. Această stare este cunoscută ca hipoglicemie.

Alt nume pentru LPF, sau toxina pertussis, este proteina activatoare a insulelor pancreatice sau IAP, denumită astfel pentru că s-a arătat pe animalele de laborator că provoacă producerea în exces a insulinei de către pancreas. Cercetătorii au observat şi producere mărită de insulină la copiii mici injectaţi cu vaccinul pertussis. Unii doctori au sugerat ca părinţii să dea copiilor înainte de vaccinarea DPT sucuri de fructe îndulcite pentru a preveni şocul hipoglicemic, din cauza capacităţii vaccinului de a mări producerea de insulină.

În 1970, Pittman a declarat,” Copilul mic al cărui nivel al glicemiei este influentat de raţia de hrană poate fi in special vulnerabil la hipoglicemia indusă de vaccin dacă se sare peste o masă din cauza unei reacţii febrile urmare a vaccinării… vaccinul induce hipoglicemie la şoareci şi iepuri.’’ Stewart a observat în 1977 că “mai mult decât oricare alt vaccin în uzul obişnuit, vaccinul pertussis este cunoscut farmaceutic a provoca hipoglicemie prin producţia mărită de insulină.”

Hannik şi Cohen au declarat acelaşi lucru în 1978 şi au tras concluzia :” Copiii mici care prezintă reacţii serioase după vaccinarea pertussis suferă de o incapacitate de a menţine homeostazia glucozei.’’ Şi Hennesen şi Quast în Germania de vest au găsit că 59 din 149 de cazuri de reacţii adverse la vaccinul pertussis au dezvoltat simptome corespunzătoare sindromului hipoglicemic.

O altă problemă la fel de serioasă, despre care există mai puţine informaţii, este legătura dintre vaccin şi diabet. Diabetul a fost raportat a fi o complicaţie a unui caz foarte serios de tuse convulsivă.

Patru cercetători din Franţa, Germania de vest şi Marea Britanie au publicat un articol în 1982 detaliind rolul pe care vaccinul DPT l-a jucat în provocarea diabetului la o fetiţă de 16 luni care era predispusă genetic la diabet şi care a suferit de o infecţie virală care i-a atacat pancreasul. Ei au concluzionat că “un virus diferit insulotropic, predispoziţia genetică şi poate unii factori ajutători incontrolabili, de ex. terapia cu steroizi şi vaccinarea DPT, pot să determine lezarea insulară şi reacţii auto-imune, conducând la diabet insulino-dependent.

Moartea şi Sindromul Morţii Subite a Copilului Mic

Moartea a fost prima reacţie asociată cu vaccinul pertussis. Thorwald Madsen, primul cercetător danez din domeniul vaccinului, a publicat un articol în 1933 descriind morţile a doi sugari la câteva ore după ce au fost vaccinaţi. Unul a avut sughiţuri şi convulsii, în vreme ce celălalt nu a avut nimic mai vizibil decât o nuanţă vânătă a pielii.

Urmare raportului său, alţi doctori au adăugat propriile lor istorii de cazuri cu decese ale copiilor mici urmând imediat după vaccinarea pertussis. Am amintit anterior cum Werne şi Garrow în 1946 au descris morţile unor gemeni identici care au avut loc în interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin.

Dar ce spuneţi de sugarul care moare la câteva zile după vaccinul DPT? Aceasta ridică problema sindromului morţii subite a copilului mic (SIDS) care este câteodată cunoscut ca moarte în pătuţ sau moarte în leagăn. Conform FDA, una din fiecare cinci sute mii de naşteri vii din Statele Unite se termină cu o moarte care este etichetată SIDS. Aceasta înseamnă că vreo şapte mii de sugari, din trei şi jumătate de milioane născuţi în Statele Unite în fiecare an, mor din motive necunoscute. Copiii prematuri, cu greutate mică la naştere şi cei afro-americani par în special să prezinte riscul de a muri din cauza SIDS.

Incidenţa SIDS creşte după prima lună de viaţă, are un vârf la două şi trei luni şi scade după vârsta de patru luni. Mai mulţi cercetători au fost izbiţi de coincidenţa dintre vârful incidenţei SIDS şi lunile în care majoritatea sugarilor primesc primele lor vaccinuri DPT.

Producătorii de vaccin menţionează legătura cu SIDS în prospectele lor informative asupra produsului. În 1984, prospectul Laboratoarelor Wyeth a arătat: ” Producerea sindromului morţii subite a sugarului (SIDS) a fost raportată urmare administrarii de DPT. Semnificaţia acestor rapoarte este neclară. Ar trebui să se aibă în vedere că primele trei doze primare de imunizare de DPT sunt de obicei administrate la sugari între vârsta de două şi şase luni şi că aproximativ 85 la sută din cazurile de SIDS se întâmplă în perioada de vârstă de la 1 la 6 luni, cu vârful incidenţei la vârsta de la 2 la 4 luni.’’ În 1986, prospectul Connaught arăta,” SIDS apare la sugari urmare administrării de DPT”, dar a continuat să declare că un studiu a arătat că nu există o legatură cauzală.

Unii din cei care suspectează o legatură între ceea ce legiştii clasifică ca SIDS şi vaccinul DPT susţin că vaccinarea este pur şi simplu ultima picatură în seria de evenimente care copleşesc un sugar care poate nu este bine pregătit pentru viaţă în primul rând. E.M. Taylor si J.L.Emery au scris (1982) “ Din experienţa noastră, majoritatea morţilor neaşteptate au o etiologie multifactorială şi noi nu putem să excludem posibilitatea unei imunizari recente ca fiind unul din cei câţiva factori ce contribuie la o moarte neaşteptată ocazională a sugarului.’’

Mulţi cercetători cred că anumite cazuri de SIDS sunt cauzate de stresului suplimentar asupra sistemului cardiovascular sau respirator al copilului mic. În 1982, Daniel C. Shannon, M.D., şi Dorothy H.Kelly, M.D., au declarat: ”În general, ipoteza pentru copiii mici care mor brusc, pe neaşteptate şi fără să li se detecteze o cauză suficientă la o examinare post-mortem este că aceştia prezintă o anormalitate în reglarea autonomă a activităţii cardiovasculare sau respiratorii, sau amândouă: anormalitatea poate fi declanşată sau exagerată de un stimul normal, precum inflamarea tractului respirator. Aceasta se numeşte în general ipoteza apneei.”(Apnee înseamnă o întrerupere temporară a respiraţiei).

În acest sens, unele cazuri etichetate de legişti ca SIDS pot să se asemene sindromului ‘’colaps’’ ştiut a urma vaccinarii pertussis, în care sugarii devin fără vlagă şi fie nu mai respiră de loc, fie respiră cu dificultate. În ‘’ preSIDS’’ sau “ SIDS întrerupte”, părinţii sau doctorii sunt suficient de norocoşi să fie prezenţi când copilul nu mai respiră şi pot să-l resusciteze. Descrierile de preSIDS au inclus apariţia bruscă de apnee şi cianoza(nuanţa albăstrie-vânătă a pielii) sau paloarea, care îi face pe părinţi să încerce să-i reînvie pe sugarii lor aparent fără viaţă.

Plămânii şi respiraţia sunt sub controlul direct al sistemului nervos, şi dificultăţile de respiraţie plus o nuanţă albăstrie a pielii sau paloare au fost raportate adesea de părinţii unor sugari care au leşinat după un vaccin DPT. În prospectul produsului lor din 1988, Lederle a arătat: ”Efecte cardiace şi dificultăţi respiratorii, incluzând apnee, s-au raportat rar”. O mamă care a fost suficient de norocoasă să-şi descopere fiul când acesta încetase să respire, a spus: ”A reacţionat la primul lui vaccin la vârsta de două luni. Imediat după vaccin a avut febră şi o umflătura roşie fierbinte la locul vaccinului, care a ţinut săptămâni. La cinci zile după vaccin, a intrat în stop cardiac respirator. Când am intrat în cameră, el era alb şi nu respira. Am încercat să-l resuscităm înainte să vină ambulanţa. Ceea ce a părut să fie a fost un SIDS întrerupt.’’

Cercetătorii au observat că copiii mici susceptibili de SIDS au dificultăţi de respiraţie când dorm. A fost inventat un „monitor al respiraţiei’’, care poate fi ataşat copilului; o alarmă porneşte dacă pulsul scade sub optzeci de bătai pe minut sau dacă există o pauză in respiraţie mai mare de zece secunde.

La 19 martie 1979, o adunare specială a fost convocată de FDA asupra Legăturii dintre Vaccinurile DPT şi Sindromul Morţii Subite a Copilului Mic. Daniel Shannon, M.D., care este director al Unităţii Pediatrice Pulmonare la Spitalul General din Massachusetts şi un anchetator principal al SIDS, a vorbit despre cercetările lui:

“Avem un număr de părinţi ai căror copii mici .. au evoluat bine după accesul lor inţial de moarte clinică, care apoi merg la doctor, primesc un DPT şi un antipolio, de obicei cele două combinate în aceeaşi zi şi în interval de 24 de ore prezintă fie apnee prelungită cu alarma pornită sau nevoia de resuscitare, nemaiavând nevoie de una de la prima dată, poate de peste o lună. Dacă i-am sfătui sau nu pe părinţi să nu facă alte imunizari după acel moment nu mai contează. Oricum nu o vor mai face. Până când nu le spunem că noi credem copilul în afara pericolului, poate şase sau şapte luni mai târziu, nu poţi să-i mai aduci în cabinetul pediatrului.’’

El a adăugat,” Avem aceste date. Sunt toate înregistrate în tabele şi am studiat aproape 200 de copii mici pe care i-am evaluat în acest mod. Volumul de date este impresionant”.

În 1982, când Shannon a publicat un studiu extensiv în două părţi asupra SIDS în New England Journal of Medicine ( Revista de Medicină din New England) , un studiu finanţat în parte de Serviciul Public de Sănătate, el nu a menţionat măcar o dată datele sale asupra copiilor cu preSIDS, care au avut apnee prelungită după vaccinurile lor DPT. Întrebat despre această omisiune, el a răspuns într-o scrisoare: “Nu am menţionat vaccinurile DPT în articolul meu revizuit despre SIDS din New England Journal of Medicine (Revista de Medicină din New England) pentru că nu exista date colectate într-un mod ştiinţific care să sprijine o asociere (aceasta include raportul Dr.Torch).”

William C.Torch, M.D., la care se referă Dr.Shannon în scrisoarea sa, a fost înainte Director la Neurologie Infantilă, Departamentul de Pediatrie, la Facultatea de Medicină a Universităţii din Nevada. Torch s-a pregătit şi sub îndrumarea lui Shannon la Spitalul General din Massachusetts. La a 34-a Adunare Anuală a Academiei Americane de Neurologie din 1982, Torch a prezentat un studiu sugerând o legatură între vaccinul DPT şi anumite cazuri de SIDS. Dupa ce a observat patru morţi subite în interval de nouăsprezece ore de la vaccinul DPT din Nevada, Torch a studiat relaţia dintre vaccin şi SIDS în peste două sute cazuri SIDS raportate la întâmplare.

Într-un raport preliminar asupra primelor şaptezeci de cazuri, Torch a declarat că doua treimi fuseseră vaccinaţi înainte de moarte. Din aceştia 6.5 la sută au murit în 12 ore de la vaccinare, 13 la sută în 24 de ore; 26 la sută în trei zile şi 37, 61 şi 70 la sută într-o săptămână, respectiv 2-3 săptămâni. El a constatat că frecvenţele SIDS ating vârful la vârsta de două luni în grupul nevaccinat DPT şi au un vârf bifazic al producerii la două şi patru luni în grupul DPT.

Torch a adăugat: ”Moartea în pătuţ s-a întâmplat mai ales în anotimpul toamnă/iarnă în grupul nevaccinaţi DPT, dar nu depindea de anotimp în grupul DPT. Moartea s-a întâmplat cel mai adesea în somn la copii mici sănătoşi, ne-alergici urmare unor scurte perioade de iritabilitate, plâns, letargie, simptome ale tractului respirator superior şi tulburare a somnului. Datele autopsiei în ambele grupuri erau tipice pentru SIDS (adică peteşii pe plămân, pleură, pericard şi timus; congestie vasculară; edeme pulmonare; penumopatie şi edeme cerebrale).”

Dar concluzia lui Torch a fost cea care i-a infuriat pe neurologii şi oficialii guvernului din domeniul sănătăţii care participau la întâlnire: “Aceste date arată că vaccinarea DPT poate fi în general o cauză majoră nerecunoscută de moarte subită a copilului mic în prima copilărie şi că riscurile imunizarii pot depăşi beneficiile sale potenţiale. O nevoie de reevaluare şi modificare posibilă a procedurilor curente de vaccinare este indicată de acest studiu.’’

La conferinţa de presă de pe timpul întâlnirii, Torch a fost puternic criticat pentru studiul său “fără viitor’’, folosirea de către el a “datelor episodice’’ şi concluziile sale. Gerald M. Fenichel, M.D., preşedinte al Departamentului de Neurologie de la Centrul Medical al Universităţii Vanderbilt, a scris un editorial în numărul din 1983 al Archives of Neurology / Arhivele neurologiei intitulat “Controversa Vaccinului Pertussis: Pericolul Rapoartelor de Caz. “El a declarat: “Alarma publică, deja considerabilă, a fost mărită de când… Torch a prezentat un material la întalnirea anuală a Academiei Americane de Neurologie din Washington, D.C., sugerând ca imunizarea anti-difterie-pertussis-tetanus (DPT) era o cauză potenţială a sindromului morţii subite a copilului mic.’’

În editorial, Fenichel a dat de înţeles că datele şi concluziile lui Torch ar trebui să fie desconsiderate pentru că: “Din fericire, un studiu prospectiv asupra factorilor de risc în sindromul morţii subite a copilului mic a fost deja stabilit de Institutul Naţional pentru Sănătatea şi Dezvoltarea Copilului, Bethesda, Maryland. Constatările raportate în luna următoare au exclus DPT ca un factor cauzal în sindromul morţii subite a copilului mic”.

Totuşi cum poţi convinge un cuplu tânăr că moartea primului lor copil născut a fost de neexplicat şi nu avea legatură cu vaccinul DPT pe care îl primise cu câteva ore mai devreme? Darren a început să doarmă pe timpul nopţii la vârsta de opt săptămâni, dar de obicei el plângea o oră şi jumătate dupa masa de la nouă şi jumătate, până când în cele din urmă adormea în jur de ora unsprezece. Câteodată el voma mâncarea cu jet. De copil mama lui Darren era alergică la laptele de vacă şi tatal lui încă este alergic la lapte, dar Darren nu a fost niciodată pus pe formulă de soia de pediatrul lui.

“Când i-am povestit doctorului meu că Darren plânge mai mult de o oră după masa de la ora nouă şi jumătate, el mi-a spus că eram norocoasă că bebeluşul meu plângea numai o oră şi jumătate în fiecare noapte deoarece majoritatea bebeluşilor plâng mult mai mult,’’ a spus mama lui Darren.

Cu o zi înainte ca Darren, la vârsta de nouă săptămâni să primească primul lui vaccin DPT, mama a observat că el era mai agitat decât de obicei. Noaptea dinainte, se trezise de câteva ori plângând şi a trebuit să fie legănat ca să adoarmă, ceea ce era neobişnuit deoarece în general el dormea zece ore neîntrerupt.

“A fost neobişnuit de agitat întreaga zi următoare. Apoi am observat că nasul lui era congestionat şi l-am auzit tuşind pentru prima dată. Am crezut că se îmbolnăvea de ceva, mai ales că eu însămi avusesem un gât inflamat ,” a spus mama lui Darren.

Darren era programat pentru un control şi primul lui vaccin DPT la ora şase în acea seară şi mama s-a gândit să anuleze întalnirea , dar nu a făcut-o. “I-am spus doctorului că Darren nu s-a simţit prea bine şi că nu a dormit cum trebuie în ultimile 24 de ore şi suspicionam o viroză. Doctorul s-a uitat în gât, în nas şi a spus: “Mi se pare că arată bine”. Apoi asistenta i-a administrat primul lui vaccin DPT. Tot ce mi-a spus doctorul a fost să-i dau nişte Tempra dacă devine agitat.’’

Aproximativ o oră mai târziu, Darren a început să plângă incontrolabil.”I-am dat nişte Tempra dar el a continuat să plângă şi apoi a început să ţipe rău de tot. L-am pus în pat încă ţipând la unsprezece şi jumătate în acea noapte. Deşi eram obişnuiţi să-l punem în pat plângând, nu-l mai auzisem niciodată ţipând aşa. Nu ştiam ce să facem. Am crezut că se simţea mai rău decât de obicei din cauza vaccinului.”

La ora şapte în dimineaţa următoare, tatal lui Darren a intrat în camera fiului său şi l-a găsit mort. “Murise de ceva timp pentru că era albastru şi ţeapăn,” a spus mama lui.

Când părinţii lui Darren au sosit la spital cu corpul fiului lor, o asistentă i-a întâmpinat şi ei au întrebat-o dacă moartea fiului lor ar fi putut să fie cauzată de vaccinul DPT pe care îl primise cu douăsprezece ore înainte. ”Ea ne-a spus că vaccinul nu cauzează moartea şi se pare că fiul meu a sucombat din cauza Sindromului Morţii Subite a Copilului Mic.

“Am sunat la biroul legistului şi am vorbit cu doctorul care a făcut autopsia, întrebând dacă puteau să stabilească momentul morţii lui pentru că era aşa de palid şi ţeapăn când l-am găsit dimineaţa. Credem că probabil a murit la scurt timp după ce l-am pus în pat în noaptea acea, ceea ce ar fi însemnat că era în intervalul de cinci sau şase ore după vaccin. Dar ei au spus că nu puteau să stabilească.”

Mama lui Darren nu înţelege de ce nu a fost întrebată de nimeni despre moartea fiului ei. ”Nu ne-a întrebat nimeni niciodată ce s-a întâmplat cu fiul nostru în orele dinaintea morţii sale. M-am aşteptat ca legistul sau cineva să mă întrebe dacă am observat ceva neobişnuit înainte să moară. Cel puţin cineva ar fi trebuit să întrebe dacă i s-a administrat sau nu recent un vaccin DPT. N-ar trebui ca investigatorii medicali să se preocupe de astfel de lucruri dacă au de gând să încerce să afle cauza morţii unui bebeluş perfect normal, sănătos ?”

Un cuplu din Georgia va crede mereu că primul lor fiu a murit din cauza complicaţiilor unui vaccin DPT. Kevin a avut o operaţie de hernie la vârsta de două luni. La patru luni a fost internat în spital pentru un ‘’nervi la stomac’’, pentru că avusese colici de la naştere şi nu tolera nici o formulă de lapte. După ce doctorii l-au pus pe formula de soia, colicile au dispărut, nu a mai vărsat şi a început să-i meargă bine. Douăsprezece zile mai târziu, chiar înainte de a împlini cinci luni, lui Kevin i s-a administrat al doilea vaccin DPT.

“După ce asistenta i-a administrat vaccinul, el s-a învineţit brusc şi a încetat să mai respire,” a spus tatăl lui Kevin.” Imediat asistenta l-a adus pe doctor şi acesta l-a resuscitat.” După aceea, părinţii au fost trimişi acasă cu copilul. Odată ajunşi acasă, Kevin a început să ţipe încontinuu. Mama lui a spus,” Kevin ţipa continuu şi era tot tensionat, apoi devenea flasc când nu mai putea să ţipe şi se epuizase. A trebuit să il ţin pe o pernă pentru că devenea prea moale. Când ţipa, se uita fix.”

Kevin a ţipat două zile şi nopti. In a treia zi, pediatrul a făcut o radiografie pulmonară şi a văzut că inima i se mărise cu 20 la sută. Părinţii lui Kevin s-au suit în maşină cu bebeluşul şi au condus peste o sută de mile către un centru medical important.

“Kevin a ţipat în maşină tot drumul. La aproximativ patruzeci de mile de spital, faţa lui devenise întunecată şi i-am spus soţului meu,” Să mergem mai repede pentru că am senzaţia că îi este foarte rău”. Copilul mi se părea fără vlagă şi fără viaţă. Când am ajuns la spital, l-am dus înauntru, i-am scos hănuţa şi el se uita fix la mine. Fără nici o mişcare. Era viu, dar avea o privire fixă. Asistentele au început să-i ia temperatura şi îmi puneau o mulţime de întrebări, apoi am observat că toată lumea din cameră a tăcut brusc. M-am întors şi m-am uitat, copilul era deja vânăt.”

Imediat după colaps, Kevin a fost pus pe respiraţie artificială. În trei ore a murit. Raportul autopisiei a fost vag, a spus mama lui.

“ După autopsie, cardiologul a spus că părea ca şi cum un virus îi atacase inima. De fapt, nu ne-au spus niciodată cu exactitate ce i s-a întâmplat . Pe certificatul de deces scrie ‘’ stop cardiac, posibila miocardită,’’ dar doctorul a spus că de fapt nu ştie ce s-a întâmplat. Au spus că plămânii lui erau lezaţi de atâta plâns. Doctorii au continuat să ne spună că erau aproape siguri că nu s-a întâmplat din cauza vaccinului DPT de câte ori noi aduceam vorba de el. Dar, vedeţi, imediat ce a primit vaccinul, el a încetat să respire. Apoi a început să ţipe şi nu a mai fost niciodata la fel.”

Părinţii lui Kevin sunt mulţumiţi că l-au dus la spital în acea noapte. ”După ce pediatrul nostru i-a facut lui Kevin radiografia toracică şi a văzut că inima era mărită, ne-a spus că puteam să-l ducem la centrul medical fie în acea noapte, fie în dimineaţa următoare. Noi n-am vrut să mai aşteptăm. Îmi pare bine că n-am mai aşteptat, pentru că dacă am fi stat acasă, Kevin ar fi murit în dormitorul lui.”

În tot anul următor, mama lui Kevin a continuat să-l audă ţipând. ”Mă plimbam prin casă şi îl auzeam ţipând ca în acele nopţi de sfârşit şi parcă îi vedeam feţişoara aievea. Devenisem isterică. A fost primul nostru copil şi era un bebeluş atât de frumos. Gângurea, râdea şi zâmbea mult dupa ce l-am trecut pe formula de soia. Evident era alergic la lapte şi a putut să digere mai bine formula pe bază de soia. Dar din minutul în care a primit acel vaccin DPT, el nu a mai zâmbit niciodată.”

Vaccinul pertussis a luat viaţa lui Douglas în vârstă de doua luni după ce el şi sora lui geamănă au primit primele lor vaccinuri DPT. De la naştere, singura problemă pe care au avut-o gemenii era refuzul formulei de lapte. Amândoi vomau laptele cu jet dupa supt, precum făcuse şi sora lor mai mare când era bebeluş şi a fost trecută pe formula de soia. Dar la vârsta de două luni, amândoi gemenii erau înca pe formula de lapte obişnuit în ciuda vomei cu jet.

Amândoi gemenii au fost declaraţi sănătoşi de către pediatru şi li s-a administrat primul vaccin DPT. Cinci ore mai târziu, mama lui Douglas a observat că el nu îşi deschidea gura ca să bea sticla de seară. Când l-a trezit pentru hrănirea de la patru dimineaţa, el încă nu-şi deschidea gura să bea.

“La ora nouă dimineaţa, mi s-a părut că era foarte palid. Apoi ochii au început să i se rotească în cap, în faţă şi spate. I-am deschis gura şi el a înghiţit laptele lacom, atât de repede, încât am crezut că se va îneca” a spus mama lui.

După ce i-a schimbat scutecele şi a găsit o cantitate de diaree de culoare ciudată, l-a dus urgent la spital. Acolo, doctorii au băgat tuburi pe gâtul lui Douglas să-i cureţe stomacul întrucât au crezut că a înghiţit ceva. Copilul a început să icnească şi a intrat în stop cardiac.

“Nu au putut să-l facă să respire timp de trei minute şi când a reînceput să respire, avea o pată albastră pe cap, aşa că am ştiut că deja exista o leziune a creierului. A intrat în comă şi nu şi-a mai revenit.”

Douglas a fost dus urgent cu ambulanţa la alt spital, făcând stop cardiac de mai multe ori pe drum. Partea lui dreaptă era paralizată. După câteva ore la acel spital, a fost dus urgent cu ambulanţa la un al treilea spital unde din nou a făcut stop cardiac.

“Nu puteau să îi pună ace în braţe pentru că nu mai avea vene. Aşa încât au trebuit să-i pună acul la o venă din cap. Au încercat să îi schimbe fluidele rele cu altele bune prin ombilic. În cele din urmă, au venit şi mi-au spus: “Nu mai respiră singur, este pe aparate”. Apoi a murit. Erau aproximativ douăzeci şi opt de ore de când primise vaccinul.”

Mama lui Douglas e încă derutată în ceea ce priveşte raportul de autopsie.

”Pediatrul jură că Douglas nu a murit din cauza vaccinului. Mi-a spus că a murit din cauza unei bronho-pneumonii bilaterale. Dar cu o zi înainte, doctorul l-a declarat sănătos tun. Şi chiar înainte ca Douglas să moară, îmi amintesc că doctorul a venit şi ne-a spus: ”Vreau să ştiţi că există o meningita spinală şi că nu ar avea nicio şansă dacă ar fi supravieţuit în aceste condiţii. Dar meningita spinală nu este menţionată în autopsie.”

Un oficial al statului de la CDC i-a spus mamei lui Douglas la telefon că fiul ei a murit de la o reacţie la vaccinul DPT. ”Dar el mi-a mai spus că nu ar declara nimănui aceasta. El a spus: ”Între noi doi, copilul a murit de la o reacţie la vaccinul DPT. ”A mai a spus şi că moartea lui Douglas era numai una din trei în ultimii trei ani care era datorată vaccinului DPT.”

Părinţii lui Douglas nu pot găsi un avocat să accepte cazul lor.” Fiecare avocat cu care am vorbit a spus că nici un judecător nu va acorda atâţia bani despăgubire pentru un deces, spre deosebire de cheltuieli suplimentare implicate în creşterea unui copil cu creierul lezat şi handicapat”.

Unii sugari, precum Andrew, nu mor în interval de douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore de la vaccinul lor DPT dar starea lor se înrăutăţeşte treptat până când în cele din urmă moartea survine într-o săptămâna sau mai târziu. Aceste decese sunt cele mai dificil de acceptat de către doctori ca având legatură cu vaccinul pertussis.

Andrew era un bebeluş activ, dezvoltat pentru vârsta lui şi putea să se rostogolească la doua luni şi jumătate. Mama lui spune : ”Simţeam că Dumnezeu ne-a dat un bebeluş foarte special întrucât încerca să se mişte singur de la vârsta de doua luni. Făcea totul mai devreme.”

În interval de o oră de la primul lui vaccin DPT, Andrew a făcut o febră de aproape 40 grade, piciorul lui era roşu şi umflat şi începuse să ţipe. ” A primit vaccinul la ora unu, iar la ora două, tot ce făcea era să ţipe. Scotea un ţipăt ascuţit de durere. Andrew a avut colici din naştere, dar acest ţipăt era diferit de ţipătul lui de colici. Am încercat să îi facem băi reci ca să îi scădem febra, dar nimic nu o scădea. L-am sunat pe doctor la două sau trei ore după vaccin pentru că avea aşa o reacţie. Piciorul copilului se umflase atât încât nu putea să îl folosească de loc. La locul injecţiei era roşu şi umflat aproximativ de mărimea unei monede de cincizeci de cenţi. Era întărit ca şi cum ar fi fost o minge de golf dedesubt. De la cabinetul doctorului mi-a spus că probabil au atins un muşchi. Mi s-a spus să nu mă îngrijorez de reacţia lui până ce nu au trecut douăzeci şi patru de ore.”

În interval de douăzeci şi patru de ore, febra lui Andrew a scăzut dar el a continuat să ţipe din când în când şi nu reacţiona: ”Înainte de vaccin a fost întotdeauna un bebeluş foarte activ, dar după aceea el nu a mai fost interesat să facă nimic decât să plângă. Noi ne programasem să mergem în vacanţă imediat după vaccinarea lui Andrew. Am observat că temperamentul lui s-a schimbat. Nu a mai fost niciodată ca înainte. Plângea mult mai mult şi era agitat. Când ne-am întors din vacanţă, într-o seară i-am schimbat scutecul şi am observat sânge in scaun.”

Andrew a fost internat la spital pentru supraveghere. Mama lui I-a hrănit cu biberonul la spital şi dupa aceea el a început să ţipe. Ea s-a întors grăbită acasă să ia nişte jucării şi haine astfel încât să poată dormi lângă el la spital.

“Andy ţipa când am plecat. Am lipsit numai o oră şi patruzeci şi cinci de minute. Când m-am întors la 6:45 p.m. asistentele îl găsiseră mort în pătuţul lui la 6.30 p.m. Ele chiar nu ştiu ce s-a întâmplat pentru că, evident, nimeni nu l-a controlat cât am fost plecată. În orice caz, au numit moartea lui o moarte SIDS.” Se împlineau două săptămâni de când Andrew primise vaccinul DPT.

În 1983, Larry Baraff, M.D., unul dintre autorii principali ai studiului UCLA-FDA, a publicat un articol despre decesele SIDS în Regiunea Los Angeles. El şi coautorii lui au contactat părinţii a 145 bebeluşi care se raportaseră a fi murit de SIDS în regiunea Los Angeles între ianuarie 1979 şi august 1980. Cincizeci şi trei primiseră imunizare DPT; din aceştia, şase au murit în interval de douazeci şi patru de ore iar alţi unsprezece în interval de şapte zile de la vaccinul DPT.

Ei au concluzionat că : ”Decesele SIDS erau în mod semnificativ mai multe decât aşteptate dacă nu ar fi existat o asociere între imunizarea DPT şi SIDS”. Au mai adăugat : ”Dacă studiile ulterioare probează constatările noastre, pare prudent să luăm în considerare reprogramarea imunizarii DPT până după perioada cu cel mai mare risc SIDS, adica ultima jumătate a primului an de viaţă.”

În ianuarie 1990, Curtea de Reclamaţii a Statelor Unite a arătat că în 92 cazuri de lezări şi decese din cauza vaccinului s-au dat hotărâri conform Legii din 1986 privind Lezarea prin Vaccinarea Naţională a Copiilor. Mai mult de jumătate din hotărâri erau date în favoarea părinţilor ai căror copii au murit urmare reacţiilor la vaccinul DPT. Majoritatea certificatelor de deces ale copiilor menţiona drept cauza morţii “Sindromul Morţii Subite a Copilului Mic” (SIDS).

LEZIUNI PE TERMEN LUNG

Suntem obişnuiţi să căutăm efectul brut şi imediat şi să ignorăm orice altceva. Exceptând dacă acesta nu apare prompt, noi negăm existenţa pericolului. Chiar cercetătorii suferă de handicapul metodelor inadecvate de a detecta începuturile unei leziuni. Lipsa de metode suficient de delicate pentru a detecta lezarea înainte ca simptomele să apară este una din marile probleme nerezolvate din medicină.

Rachel Carson

Reacţii locale şi sistemice, precum febra sau o uşoară înroşire şi durere la locul injecţiei, s-au întâmplat la milioane de copii după vaccinurile DPT şi majoritatea lor se dezvoltă în adulţi normali. Dar, la un număr necunoscut de copii, reacţia se continuă cu un stadiu implicând mai multe organe vitale.

Lezări neurologice grave

Una din caracteristicile vaccinului pertussis este afinitatea lui pentru creier şi sistemul nervos central. Bacteriile pertussis au fost folosite într-o varietate de experimente de cercetare pentru a ajuta să provoace inflamarea creierului (encefalita) şi deteriorarea creierului (encefalopatia) la şoareci. Nu este surprinzător că vaccinul produce deteriorarea creierului la anumiţi copii.

În 1954, Miller şi Stranton au descris câteva cazuri de reacţii serioase la vaccinul pertussis şi au comentat: ”Una din trăsăturile cele mai serioase ale acestor complicaţii este existenţa lezării reziduale a sistemului nervos. Accese epileptice continue, hemiplegie reziduală, orbire, deficienţă mentală, tulburări de comportament şi inversarea ritmului somn-veghe au fost raportate şi se pare că aproximativ doua treimi din pacienţii care îşi revin din faza acută sunt susceptibili la astfel de reziduuri.’’

În 1960, Justus Strom a descris cazuri de lezări cauzate de vaccinul pertussis care au inclus deteriorare mentală progresivă, paralizie cerebrală, surditate şi epilepsie. În 1979, Gordon Stewart a analizat 197 cazuri de copii cu reacţii neurologice la vaccinul DPT şi a concluzionat, “ În toate cazurile studiate aici, cu mici excepţii, aceste semne au fost urmate în câteva zile sau săptămâni de oprirea sau pierderea dezvoltării mentale şi în grade diferite de handicap fizic variind de la spasticitate la paralizia completă a tuturor muşchilor, mai puţin a celor vitali.”

Astăzi mulţi părinţi de copii lezaţi confirmă cu tristeţe ceea ce Miller şi Stranton şi alţi cercetători au spus despre capacitatea vaccinului de a afecta creierul. Ei au descris reacţiile neurologice ale copiilor lor la acest vaccin, inclusiv deteriorarea mentală şi fizică care a urmat, cu o claritate pe care nici un doctor sau om de ştiinţă nu a egalat-o.

Michelle era un sugar care nu suporta formula de lapte de vacă. În cele din urmă a fost trecută pe lapte de capră şi s-a oprit din vărsat. După primul vaccin DPT, pe care l-a primit când avea şase luni, a început să facă febră. Apoi, în interval de douăzeci şi patru de ore, ea a intrat într-o convulsie.

Tatăl ei îşi aminteşte acea zi. ”Nu ştiam ce i se întâmplă. Am crezut că murea. S-a cianozat şi am încercat să-i fac resuscitare gură la gură pentru că am crezut că s-a înecat cu ceva. Am dus-o la spital în câteva secunde deoarece era doar la o stradă distanţă. Era într-o convulsie tip grand mal”.

Michelle nu a avut alt atac de convulsii până la al doilea vaccin DPT, o lună mai târziu. Din nou, în interval de douăzeci şi patru de ore a început să aibă febră şi a intrat în convulsie grand mal. Din nou,a fost spitalizată.

‘’Apoi a început să aibă sute de accese de petit mal pe zi’’ a spus tatăl ei. “Un doctor a numărat accesele ei de petit mal timp de cincisprezece minute şi a estimat că avea cam 144 pe oră. A fost pusă pe multe combinaţii de medicamente şi deşi accesele de petit mal sunt acum controlate, are încă accese de grand mal în ciuda medicaţiei”.

De necrezut, totuşi lui Michelle i s-a administrat şi al treilea vaccin DPT. Ea are acum optsprezece ani, iar calitatea vieţii ei este încă marcată de accesele convulsive incontrolabile.

‘’Acessele ei grand mal au atins un punct în care ea îşi încordează fiecare muşchi din corp şi poţi să auzi încheieturile ei delicate cum troznesc, pentru că există o contracţie atât de violentă a muşchilor. Ieri am vizitat nişte prieteni care au o intrare de piatră la casa lor,” a spus tatăl ei. “Michelle a avut un acces, a căzut şi şi-a lovit capul de piatră. Şi astăzi a avut un acces şi s-a lovit iar la cap. Am crezut că şi-a fracturat craniul, aşa de rău a căzut. De obicei o prindem înainte să cadă, deoarece încercam să nu o lăsăm să ajungă la mai mult de un metru-doi de noi.”

Părinţii lui Michelle trebuie să o ajute să facă baie şi să meargă la toaletă deoarece ea poate avea o convulsie oricând. ”Soţia mea are grija cea mai mare. Dimineaţa cearceafurile sunt ude deoarece când are un acces noaptea, pierde controlul sfincterelor. Nu putem să punem decât o palmă de apă în cadă, iar mama ei trebuie să stea cu ea, deoarece ea avea un acces şi să se înece oricând.

O fată draguţă, cu păr negru şi ochi mari castanii, Michelle are aproximativ 1.60 m înălţime şi cântăreşte numai 37 kg. Este extrem de subţire deorece când mănâncă are dureri.

“Medicaţia anticonvulsivantă i-a ruinat dinţii şi abilitatea de a mesteca mâncarea. O doare să mestece aşa încât la înghiţituri mari se poate sufoca când înghite,” a spus tatăl ei. “Noi suntem îngrijoraţi de ceea ce o să se întâmple cu ea daca nouă ni se va întâmpla ceva. Eu continuu să mă întreb: “De ce a trebuit să îi se întâmple lui Michelle? Nu era deloc necesar.”

Va fi viitorul Paulei ca cel al lui Michelle? Paula are numai trei ani şi jumătate. În interval de zece ore de la primul ei vaccin DPT a avut un acces grand mal de o oră . Mama ei a spus,” Au trebuit să folosească Valium ca să o scoată din ceea ce era o stare de acces epileptic. Dar i-au dat Valium atât de repede încât a intrat în stop respirator. Acela a oprit convulsia .”

Paula a avut cincisprezece accese de stare epileptică în prima ei copilarie. Când avea doi ani, ea a avut o criză prelungită pe care nici o cantitate de medicamente nu a oprit-o.” De data aceasta, doctorii i-au indus în mod deliberat un stop respirator cu o doză mare de valium ca să aducă convulsia sub control. Apoi au pus-o pe respiraţie artificială.”

Paula are de la douăzeci la treizeci de accese pe lună. Ia doze mari de Depakine şi Tegretol. Poate merge dar nu poate vorbi. Mamei îi este teamă că dozele mari de medicaţie anticonvulsivantă îi întârzie dezvoltarea la fel de mult ca şi accesele.

‘’S-a intoxicat cu Depakine, dar acum i-au micşorat doza. Medicaţia a împiedicat-o să aibă accese, ceea ce este bine, deoarece unele crize pot fi fatale. Dar pe măsură ce creşte mai mare şi medicaţia ei este mărită, are accese regulate mult mai frecvent. Mi-ar place să-i reduc din medicaţie, dar mi-e teamă că ar putea muri.”

Accesele prelungite de status epilepticus pot fi fatale şi accesele care apar după vaccinul DPT se ştie că determină în final moartea copilului. Mama lui Peter descrie scurta viaţă a singurului ei copil.

Peter nu a reacţionat la primele doua vaccinuri. Dar în interval de trei ore de la al treilea vaccin DPT a avut un acces grand mal. Mama l-a dus urgent la pediatru în timp ce era în plină convulsie.

“I-au facut o injecţie să oprească convulsia , dar nu a avut efect. După a două injecţie, s-a oprit în cele din urmă. Convulsiile lui Peter erau rezistente la medicaţie şi de fiecare dată când avea un acces, el ajungea la camera de urgenţă a unui spital. Câteodată durau câte două sau trei ore odată. Doctorii cred că el a suferit leziuni extinse ale creierului întrucât convulsiile au fost atât de lungi.”

Până la vârsta de şapte ani, Peter a fost evaluat şi tratat la mai multe centre medicale importante de pe Coasta de est. Deşi nu a mai intrat în accese de trei ore, avea încă convulsii grand mal care puteau fi controlate, nici printr-o combinaţie de patru sau cinci anticonvulsivante.

“‘Pe la şapte ani, accesele s-au mai rărit. De fapt, era probabil mai bine decât fusese în întreaga lui viaţă în ceea ce priveşte accesele. Întârzierea principală era în vorbire. Avea un vocabular bun, dar nu putea să lege cuvintele . Înţelegea mult mai mult decât putea comunica.”

Dar părinţii lui Peter nu au ştiut că starea lui avea să declanşeze o moarte prematură fără avertisment.

“Noi eram obişnuiţi cu accese lui, “ a spus mama. De obicei cădea pe jos şi apăreau convulsiile. Într-o zi, el stătea în faţa mea, ca de obicei, cu un zâmbet pe faţă. Apoi a căzut şi imediat am ştiut că acest acces era diferit, mai violent. Am crezut că poate a aspirat ceva. I-am facut resuscitare gură la gură. Dar degetele lui deja se învineţeau pe când a sosit echipa de la salvare. Nu este problema că inimioara lui nu pompa. Doctorii au spus că se poate să fi avut un anevrism în partea creierului care controlează inima. Orice ar fi fost, a murit instantaneu.”

Michelle, Paula şi Peter au rămas cu accese rezistente la medicaţie după vaccinurile lor DPT, dar ei au continuat să se dezvolte, chiar dacă dezvoltarea era întârziată. Alţi copii s-au oprit din dezvoltare cu totul şi au rămas blocaţi la vârsta când creierele lor au fost lezate atât de profund. Debbie era una dintre aceştia.

Ea s-a dezvoltat la fel ca orice alt nou născut până la primul ei vaccin DPT. Mama descrie ce s-a întâmplat: ” Până la primul ei vacin, îi mergea foarte bine, hrănindu-se şi dormind şi gângurind şi zâmbind. În interval de o săptămână de la vaccinul, a început să scotă un ţipăt foarte tulburator, straniu cum nu mai făcuse înainte. Înainte de vaccin fusese un bebeluş atât de fericit. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Nimic nu o liniştea. Apoi au început accese de petit mal.”

Părinţii lui Debbie au dus-o la un neurolog şi deşi rezultatul EEG s-a întors anormal, nu s-a găsit nicio cauză pentru accesele ei. A fost trimisă la un spital de specialitate şi acolo al doilea neurolog a confirmat că starea ei poate fi asociată cu vaccinul DPT.

“Ne-a spus că vedeau copii venind cu accese în interval de la o săptămână la zece zile după vaccinul DPT. Dar doctorii noştri erau înspăimântaţi că ni se spusese de către un neurolog că starea ei era legată de DPT. Au negat legătura în mod absolut şi au insistat să-i administreze al doilea vaccin DPT.”

În interval de o oră de la al doilea vaccin, Debbie a intrat în accese mult mai violente. ”Eu am vazut un acces mult mai mare, mai puternic, aproape imediat dupa vaccin. Accesele ei erau acum mai lungi şi implicau braţele şi picioarele şi o mulţime de mişcări rapide ale ochilor. Puteam să văd într-adevăr o înrăutăţire a stării ei.

Acum în vârsta de opt ani, Debbie încă are accese şi dezvoltarea ei s-a oprit la nivelul de trei luni. “Este puternic retardată. Nu vorbeşte. Poate să stea în fund destul de bine. Are pampers şi noi trebuie să o hrănim deoarece nu se poate hrăni singură. Stă acasă şi merge în fiecare zi la o şcoală pentru copii retardaţi. Câteodată este foarte greu să fii puternic. Durerea nu dispare niciodată,” a spus mama ei.

Lezare minimă a creierului , dizabilitaţi de învăţare şi hiperactivitate

Mai mult de patruzeci de ani de literatură ştiinţifică probează că vaccinul pertussis poate cauza lezarea serioasă a creierului. Dar legătura dintre vaccinul DPT şi “disfuncţia minimală a creierului’’ sau dizabilităţi de învăţare este mult mai controversată.

În vreme ce numărul copiilor cu creierul serios lezat este o mică parte a populaţiei generale, numărul copiilor cu dizabilităţi de învăţare din America creşte într-un ritm fenomenal. Şcolile sunt în mod crescător împovărate cu nevoia de a înfiinţa programe de educare specială. Populaţia cu dizabilitate de învăţare din şcolile publice din America a crescut de la 830.000 în 1958 la puţin sub doua milioaneîin 1989, conform Centrului Naţional pentru Statistici Educaţionale şi acest număr a crescut pe măsură ce înscrierea la şcoală a scăzut. Este o coincidenţă că această creştere dramatică în populaţia cu dizabilităţi de învăţare din America s-a întâmplat exact pe timpul a trei decenii când vaccinul pertussis a fost extins să-i includă virtual pe toţi copiii americani?

Vincent Fulginiti a declarat în depoziţia din faţa unui subcomitet al senatului în 1982, “Nu cunosc dovezi care să lege dizabilitatea de a învăţa, ca o stare izolată, de DPT”. Apoi a adăugat, ”Bineînţeles , dacă un copil dezvoltă encefalopatie, o parte a posibilelor sechele poate fi o dizabilitate de a învaţa.”

Rapoartele din literatura ştiinţifică şi ale părinţilor sugerează că lezarea de către vaccinul pertussis acoperă spectrul de la deces şi retard sever la astfel de forme mai blânde de lezare neurologică precum dizabilităţi de învăţare. Stewart a declarat, ”Nu s-ar potrivi cu reacţiile adverse la alte substanţe dacă singurele sechele ar fi cele severe. Probabil sunt numeroase alte cazuri de lezare uşoară şi dizabilitate mai uşoară.”

Legea federală care este folosită ca un ghid pentru a finanţa programe de educare specială în sistemul de şcoli publice defineşte copiii cu dizabilităţi de învăţare ca “acei copii care au o tulburare într-unul sau mai multe dintre procese psihologice fundamentale implicate în înţelegerea sau folosirea limbajului, vorbit sau scris, la care tulburare se poate manifesta prin inabilitatea de a asculta, gândi, vorbi, citi, scrie, a pronunţa pe litere sau face calcule matematice.”

Clements şi Peters de la Departamentul de Psihiatrie, Universitatea pentru Ştiinţe Medicale din Arkansas, au definit ‘’ disfuncţia minimă a creierului’’ drept “o denumire medicală pentru anumite aberaţii de comportament şi/sau funcţionare cognitivă rezultând din forme mai uşoare ale disfuncţiei sistemului nervos central (SNC) sau tulburări de dezvoltare.” Cel mai adesea, un copil cu o disfuncţie minimă a creierului are un coeficient de inteligenţă normal sau peste medie. Dar el pare să sufere din cauza unei diminuări a capacitaţii de a transmite informaţii de la simţuri la creier şi de a procesa aceste informaţii pentru a iniţia vorbirea, acţiunea şi comportamentul.

Originea dizabilităţilor de învăţare nu este mai bine înţeleasă astăzi decât era în 1966, când Proiectul Naţional privind Disfuncţia Minimă a Creierului la Copii, sponsorizat de guvern, Grupul Operativ I, declara: ”Aceste tulburări pot apare din modificări genetice, neregularităţi biochimice, leziuni cerebrale perinatale sau alte boli sau accidentări suferite de-a lungul anilor, care sunt critice pentru dezvoltarea şi maturizarea sistemului nervos central, sau din cauze necunoscute”.

În plus faţă de dizabilităţile specifice de învăţare, copiii pot avea o capacitate redusă de atenţie şi lipsă de concentrare; inabilitatea de a se concentra; memorie slabă; hiperactivitate; neîndemanare; tulburări ale somnului; impulsivitate şi labilitate emoţională; dificultăţi de auzire şi vorbire. Majoritatea copiilor prezintă o combinaţie a acestor simptome; şi un tip, cunoscut ca “tipul combinat’’ implică “dificultăţi moderate de citire şi pronunţare pe litere (dislexia) şi o capacitate mică de menţinere a atenţiei şi hiperactivitate uşoară spre moderată”, în conformitate cu Clemens şi Peters.

Conceptul sindromului de lezare minimă a creierului a fost prima dată supus atenţiei doctorilor în anii 1920 , când o mini- epidemie a unei boli numită “encefalita lui von Economo” sau “encefalita letargică” a bântuit Europa şi America. Doctorii au constatat că aceia care se însănătoşeau rămâneau adesea cu o schimbare marcată în comportamentul lor, agitaţie, insomnie sau tulburare a tiparelor de somn, iritabilitate, perioadă scurtă de atenţie( lipsa de concentrare) şi tulburări emoţionale. Câteodată prezentau şi comportament destructiv sau au avut accese de convulsii, tremurături şi ticuri.

În 1934, Kahn şi Cohen au descris un grup de copii cu hiperkinetici, cu inabilitatea de a sta nemişcaţi şi interval scurt de atenţie (lipsă de concentrare) pe care de asemenea le-au atribuit unei întâlniri cu encefalita de tipul lui von Economo. În sfârşit, în 1947, Gerhard Gesel, faimosul psiholog de copii, a dezvoltat conceptul de „lezare cerebrală minimă” pentru a explica anumite tulburări de comportament la copiii preşcolari şi de şcoală elementară. El a subliniat dificultăţile de vorbire, citire, vizuale şi de auz şi dificultatea de a distinge între stânga şi dreapta.

Studiul a ceea ce acum se cheamă „disfuncţia minimă a creierului” a devenit o activitate în creştere. O autoritate de renume în lezarea minimă a creierului, Richard J. Schain, M.D., de la Facultatea de Medicină a Universităţii din California, declară cu anume uimire: “Cercetătorii de la început care au descris sindromul de lezare a creierului urmare unei encefalite epidemice ar fi surprinşi de actuala ei răspândire, deşi într-o formă atenuată.’’

Problemele cu cititul sunt o trăsătură comună a sindromului lezării minime a creierului. Părinţii ai căror copii au avut reacţii serioase la vaccinul DPT descriu problemele lor ulterioare cu cititul şi scrisul.

Brian, a cărui reacţie a fost descrisă în Capitolul Doi, a făcut o febră mare şi a suferit de ţipete acute şi halucinaţii în interval de o oră de la al cincilea vaccin DPT. El a rămas cu dizabilităţi de învăţare şi tremurături care i-au afectat scrisul. “La vârsta de şase ani era dislexic”, a spus mama lui. ”Prezenta scris în oglindă în primă fază. Daca îi ţineai scrisul la o oglindă, era perfect. Putea face un calendar cu fiecare număr de la sfârşit spre început.’’

Acum un adolescent, Brian poate citi şi scrie dar nu poate trăi la potenţialul lui. “Niciodată nu s-a descurcat bine la şcoală” a spus mama lui. “Face bine la teste dar este un elev slab. L-au testat şi l-au găsit a fi înzestrat dar nu productiv. Şi are tremurături în mâini şi picioare. Nu va fi niciodată un chirurg sau să aibă vreo meserie care necesită o mână fermă.”

Susan a avut câteva episoade de colaps/ şoc după al doilea vaccin DPT. Părea să îşi fi revenit şi nu a avut altul până la al patrulea vaccin la vârsta de optsprezece luni.

Când Susan avea cinci ani, un psihiatru de copii le-a spus părinţilor că prezenta dizabilităţi de învăţare.” Oricine o cunoaşte nu poate să creadă pentru că pare atât de inteligentă , dar psihiatrul ne-a spus că este dreptace dar cu vede mai bine cu ochiul stâng. Când îşi scrie numele, începe din partea dreapta în loc de partea stângă. Trebuie să facem exerciţii cu ea care întâi încep în sensul acelor ceasului şi apoi în sens contrar acelor ceasului. Este foarte sensibilă, foarte emoţională şi adesea temătoare. Un minut este dulce şi fericită şi în următorul minut plânge”.

Lezarea minimă a creierului este de asemenea asociată cu deficit de procesare auditoriu şi probleme de auz. Byers si Moll menţionează un copil mic care a surzit de la vaccin şi Strom, de asemenea, menţionează un caz de surzire. Pierderea auzului poate fi cauzată indirect de otita medie sau inflamarea cronică a urechii interne, cu descărcare continuă de puroi. Mulţi părinţi au menţionat că bebeluşii lor s-au îmbolnăvit de infecţii ale urechii interne la scurt timp după un vaccin DPT.

Lui Ryan i s-a făcut primul vaccin DPT la şase săptămâni, şi în interval de o ora a făcut o febră de 40 grade. Mama îşi aminteşte de reacţia lui violentă: “Piciorul lui era umflat de trei ori mărimea normală. Am stat treji toată noaptea făcându-i băi călduţe/reci şi dându-i Tylenol, încercând să-i scădem febra. A ţipat cu intermitenţe trei zile şi trei nopţi. Doctorul meu a spus că era doar o reacţie şi că nu era ceva neobişnuit.”

Într-o săptămână şi jumătate de la vaccin, urechile lui Ryan s-au inflamat. A făcut de asemenea bronşită. În plus, a început să verse laptele pe care îl sugea, ceea ce nu mai făcuse de la naştere. A continuat să verse până la vârsta de opt luni şi a avut colici până la aproximativ doi ani.

La două luni după primul vaccin DPT, lui Ryan i s-a dat o jumătate de doză de vaccin DPT.”A avut aceeaşi reacţie din nou” a spus mama lui. Ryan nu a primit al treilea vaccin DPT, tot o jumătate de doză, până aproximativ un an mai târziu, pentru că mamei lui ’’îi era teamă să i-l dea. N-am vrut să facă alt vaccin, dar doctorii într-adevăr te presează. Întodeauna i-am respectat pe doctori şi medicina. Ca părinte, vrei să faci ceea ce e corect.” Din nou, Ryan a făcut o febră de 40 grade şi a avut un picior umflat. Curând dupa aceea, a început să se trezească noaptea ţipând terorizat.

“Nu puteam să ne dăm seama ce i se întâmpla. Ţipa ca şi cum era înspăimântat de moarte sau în dureri teribile. Dura cam treizeci de minute şi nimic nu îl liniştea. Era cumplit. Am decis că îi era frica de noapte. Căteodată se trezea în fiecare noapte ţipând. Aceasta a durat doua luni.”

Ryan a continuat să prezinte infecţii respiratorii superioare şi otite. Era în mod frecvent pe antibiotice. Încă nu vorbea. I s-a administrat al patrulea vaccin DPT când avea doi ani şi jumătate. Din nou a făcut o febră de 40 grade şi a avut un picior umflat. Un an mai târziu, doctorii au pus tuburi in urechile lui Ryan şi au descoperit că urechea internă era plină cu lichid. Au constatat şi că prezenta numai 40 la sută din capacitatea auditivă, cel mai probabil din cauza infecţiilor constante ale urechii, unele care au trecut neobservate de când avea câteva luni.

Astăzi Ryan are cinci ani şi are dificultăţi de vorbire. Are infecţii continue ale urechii şi respiratorii superioare. “ Este foarte inteligent, dar îi este greu să vorbească şi să lege fraze. Eu suspectez că are o dizabilitate de învăţare. Sigur că nu poate auzi bine şi pe măsură ce creşte, devine mai frustat. Este foarte emotiv şi nu poate face faţă bine stresului”.

Testarea alergică a arătat ca Ryan este alergic la lapte. A fost, de asemenea, diagnosticat ca având hipogamaglobulinemie, o deficienţă imună pe care o au mama, bunicul şi mătuşa lui. “I-am implorat pe doctori să-l testeze pe Ryan pentru boală de când era un bebeluş, dar n-au făcut-o. Aş fi vrut să o fi făcut şi aş fi vrut să fi ştiut mai mult despre vaccinul pertussis,” a spus mama lui.

O mamă care trăieşte in Nevada şi care toată viaţa ei a fost etichetată drept “o persoană care învaţă încet” ştie ce înseamnă să nu poţi exprima verbal sau fizic. Tatal ei i-a spus că a făcut o febră de 40 grade şi a suferit de la nouă la douăsprezece convulsii grand mal timp de treizeci şi şase de ore în interval de două zile de la prima ei vaccinare pertussis.

“Doctorul oraşului i-a spus tatălui meu: ”Vom vaccina fiecare copil din oraş, dar nu o vom mai vaccina vreodată pe Anne .” Am fost pusă pe Fenobarbital timp de un an şi nu am mai avut accese până după ce m-am căsătorit şi am început să iau pastile anticoncepţionale.”

Anne exprimă aceeaşi frustare care este simţită de mulţi copii cu lezare minimă a creierului: sentimentul de a fi închis într-un corp zdrobit care nu reacţionează.

“Toată viaţa mi s-a spus că eram “înceată” deşi am luat 7 şi 8 la liceu. Pot gândi mai rapid decât vorbesc sau mă mişc. Mintea mea înţelege orice, dar nu pot ţine pasul cu ea fizic. Vorbesc foarte lent. Mama mea era profesoară de dans şi obişnuiam să mă uit la ea si ştiam fiecare pas. Dar nu mă puteam mişca aşa cum ştiam că era corect. Toată viaţa mea am fost frustată. Este ca şi cum sunt închisă într-un corp care nu face ceea ce vreau să facă.”

Aceasta defectare în abilitatea creierului de a procesa şi traduce înţelegerea în vorbire sau acţiune poate fi dusă atât de departe încăt un copil este etichetat drept autist. Bradley a avut un acces grand mal în interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin DPT şi acum în fiecare lună are de la cinci la şase accese grand mal necontrolate . Mama îi descrie dizabilităţile: “Nu poate vorbi. Poate repeta ceea ce spui, dar nu poate conversa cu tine. Le place să pună etichete copiilor, dar este greu să îi pui lui Bradley o etichetă. Mi s-a spus că este autist şi retardat şi tot felul de lucruri. Totuşi el poate aranja un puzzle de 100 de bucăţi şi numără până la douăzeci în spaniolă. Poate cânta reclame şi cântece de pe casete, dar nu poate vorbi decât dacă îi spui ce să zică şi atunci poate numai să repete cuvintele pe care le spui. Nu poate iniţia vorbirea.”

Cazul lui Bradley ridică problema unei relaţii posibile între vaccinul pertussis şi autism. Fenomenul de autism la copii mici a fost prima dată observat şi discutat de doctori la începutul anilor 1940, la câţiva ani după ce vaccinul pertussis a fost folosit mai pe larg în Statele Unite.

Ştiinţa medicală încă trebuie să găsească cauza autismului, care este definit în Dicţionarul Medical Dorland ( 1980) ca o stare în care individul este “dominat de tendinţe de gândire sau comportament subiective, centrate asupra sa, care nu sunt supuse corectării prin informaţii externe” şi care cauzează “tulburări de dezvoltare a limbajului şi inabilitatea de a se acomoda social”. Cu alte cuvinte, la copiii autişti creierul pare a fi izolat de simţuri. Paralela cu anumite cazuri de lezare prin vaccinul pertussis este frapantă.

Mama lui Richard, care a fost diagnosticat ca având “encefalită alergică” după al treilea vaccin DPT, a descris tendinţele fiului ei autist: ”Deşi Richard nu este copilul autist tipic, el prezintă anumite tipuri de comportament autist şi în mod periodic participă la un program pentru copii autişti. De exemplu, este nonverbal şi îi place să se joace şi să se raporteze mai degrabă la lucruri materiale decât la oameni. Poate aranja un puzzle dar nu-şi poate aranja pantofii. În mod repetat se va juca întorcându-se pe un picior, o săptămână întreagă sau se poate juca cu o singură jucărie, precum un capac timp de şase luni. Aici este o problemă clară de procesare a informaţiilor şi sunt convinsă că există o legatură între autism şi vaccinul pertussis.”

Atât autismul cât şi lezarea minimă a creierului, discutată anterior, sugerează o defectare a capacităţii creierului de a primi şi procesa informaţii prin simţuri. Relaţia dintre autism şi lezarea cauzată de vaccinul pertussis merită o investigare suplimentară.

Unii copii autişti împărtaşesc o altă trăsătură cu cei cu leziuni cerebrale minime: o tendinţă de a fi hiperactivi, mai ales în problemele emoţionale şi de comportament asociate. Ca parte a sindromului leziunii cerebrale minime, Richard Schain a menţionat “lipsa de atenţie, hiperkinezia, labilitatea dispoziţiei” şi altul a descris “simptomele clasice ale unui copil hiperacticv, care poate fi distras şi impusiv”. Clements şi Peters menţionează ’’labilitatea emoţiilor,” “impulsivitate”, “lipsa atenţiei/concentrării” şi mai ales, “hiperactivitatea”.

Astăzi, cel puţin un copil american din douăzeci poate fi considerat ‘’hiperactiv”. J.Gordon Millichap, Profesor de Neurologie şi Pediatrie la Facultatea de Medicină a Universitaţii Nordvestice a spus, există “cel puţin unul în fiecare clasă.”

Unii doctori cred că aceste dificultăţi de comportament rezultă din frustarea copilului în încercarea de a-şi rezolva dizabilităţile de învăţare. Dar Samuel Torrey Orton, M.D., care a descoperit primul dislexia in 1925 a susţinut că tulburările emoţionale pot fi un rezultat direct al schimbărilor din creier. Conform regretatului Norman Geschwind, M.D., de la Facultatea de Medicina de la Harvard, “Aceasta observaţie a fost … una remarcabilă şi perceptivă şi a fost atât de revoluţionară încât a fost neglijată aproape în întregime, şi continuă să fie neglijată chiar şi astăzi.”

Oricare ar fi cauza hiperactivitaţii şi a altor probleme de comportament tipice sindromului leziunii cerebrale minime, ele sunt adesea prezente la copiii lezaţi de vaccin. Aceasta s-a observat chiar în 1948 de către Byers şi Moll: ”Toţi au prezentat deficite de atenţie, neregularităţi ale dezvoltării mentale mai marcate în legătură cu comportamentul abstract şi dificultăţi în a organiza materialul”. Miller şi Stanton au raportat “tulburări de comportament” în analiza făcută asupra lezării cauzate de vaccinul pertussis, iar Stewart a notat “hiperkinezia’’ în multe cazuri de lezări cauzate de vaccin pe care le-a investigat în 1977. Părinţii raportează despre copiii lor că au devenit hipersensibili emoţional, adesea violenţi şi frecvent hiperactivi după ce au reacţionat la un vaccin DPT.

Mama unui băieţel sugar căruia i s-au administrat patru vaccinuri DPT in ciuda febrelor mari, convulsiilor şi reacţiilor de colaps, ştie ce înseamnă să ai un copil hiperactiv. Acum în vârstă de doisprezece ani, fiul ei are dizabilităţi de învăţare şi este hiperactiv, având încă acele convulsii grand mal in ciuda medicaţiei. Ea a spus: ”Fiul meu este într-o clasă de copii cu dizabilităţi de învăţare şi are ore dificile. Îi place să citească şi profesorii au făcut o treabă grozavă cu el. Totuşi, sunt îngrijorată pentru că poate avea un temperament violent. Este foarte emotiv şi poate fi foarte depresiv, hiperactiv şi negativist când nu ia medicamente. Devine răutacios, trage pisica de coadă şi va începe să se bată. Am avut un doctor care îl ţinea cu medicamente pe timpul şcolii şi i le scotea vara, când el chinuia toată familia. Întreaga vecinătate era supărată pentru că făcea lucruri anormale şi intra în necazuri”.

Mama nu a putut să găsească o bonă să stea cu fiul ei pentru că era atât de hiperactiv.”Înainte de reacţia lui, era un bebeluş fericit, normal. Apoi, când au început accesele, a devenit foarte neliniştit şi activ şi greu să ţii pasul cu el. Niciodată n-am putut să am o bonă care să vrea să stea cu el. Încearcă din greu să fie bun, dar sunt îngrijorată pentru el, despre ceea ce i se poate întîmpla cu acest comportament, pe măsură ce creşte. Este câteodată ca doi copii diferiţi.”

Hiperactivitate şi comportament violent ocazional sunt o problema şi pentru alt băieţel care a reacţionat la un vaccin DPT. În interval de o oră, piciorul lui George s-a umflat şi s-a înroşit. A început să ţipe ascuţit şi să facă o temperatură de 40 grade. Apoi a început să aibă convulsii.

“Începând din acea zi, George îşi arcuia corpul ca un arc, numai capul şi spatele călcâielor atingând suprafaţa podelei, şi ţipa în timp ce făcea aşa, ”a spus mama lui.” S-a întamplat de aproximativ cinci ori pe zi până când a împlinit patru ani şi jumătate. Doctorul meu a ridicat din umeri şi s-a purtat ca şi cum nu aveai de ce să fii ingrijorat. Singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să-l pun într-un colţ undeva astfel încât să nu se rănească singur. Într-o zi a avut o convulsie care a ţinut cinci ore.”

De necrezut, George a mai primit încă două vaccinuri DPT. Mama lui nu a putut să spună dacă a avut vreo reacţie “deoarece avea accese si ţipa atât de mult tot timpul încât n-am putut să disting între o reacţie şi comportamentul lui obişnuit. Doctorul care i-a administrat cele trei vaccinuri nu a recunoscut niciodată că el avea accesele de la vaccin. Mi-a spus că trebuie aşa a fost să fie.”

George este foarte alergic la lapte, de când a fost pus pe lapte de vacă la vârsta de şase luni şi a facut laringită şi eczeme. Este de asemenea susceptibil la infecţii ale urechii. Dar mama lui este mai ales deranjată de comportamentul lui hiperactiv, câteodată violent.

“Este dificil ca oamenii să îi accepte comportamentul excentric. Deoarece este multi handicapat şi cu dizabilităţi de învăţare, merge la o şcoală pentru copii handicapaţi. Când încep crizele, muşcă, dă cu piciorul şi îi loveşte pe ceilalţi copii. Profesorii au trebuit să îl izoleze de câte ori a devenit violent. Dar în fiecare zi e mai bine şi comportamentul lui este din ce în ce mai puţin violent.’’

Ca mulţi copii cu dizabilităţi de învăţare, George este dislexic şi preferă mâna stângă. El nu poate citi sau scrie şi se întâlneşte cu un logoped pentru că încă nu poate scoate anumite sunete.

Se pare că un procent mai mare decât se aşteapta de copii cu leziuni cerebrale minime sunt ambidextri sau stângaci. Câteodată un părinte simte copilul derutat de care mână să o folosească, sau are “dominanta unilaterală slab definită”, precum a declarat Schain.

Dr.Jerre Levy, profesor de ştiinţe comportamentale la Universitatea din Chicago, sugerează că o cauză a folosirii mâinii stângi este stresul asupra creierului pe timpul perioadei prenatale sau pe timpul naşterii. Geschwind şi Behan au terminat un studiu în 1982 arătând că persoanele stângace au o incidenţa mai mare a dislexiei şi bâlbâielii decât persoanele dreptace, ca şi o incidenţă mult mai mare a alergiilor.

Este nevoie de mai multă cercetare, totuşi suficiente informaţii s-au adunat deja pentru a sugera o legatură între vaccinul pertussis şi disfuncţia minimă a creierului, incluzând hiperactivitatea şi tulburările de comportament. Este dificil de înţeles reluctanţa cercetătorilor medicali de a accepta aceasta ca o posibilă legatură, de vreme ce se ştie de zeci de ani că tusea convulsivă este în stare să producă schimbări în capacitatea intelectuala şi comportament.

În iunie 1942, Louis A.Lurie M.D., şi Sol Levy, M.D., au raportat la o întâlnire AMA că tusea convulsivă, care de mult fusese recunoscută ca o cauză a leziunilor cerebrale, poate de asemenea, printr-o lezare a creierului mai puţin dramatică dar la fel de serioasă, să cauzeze o largă varietate de tulburări de comportament. Ei au declarat că pare să fie “o relaţie sigură între sechelele neurologice ale tusei convulsive şi tulburările de comportament şi schimbările de personalitate manifestate ….mai târziu în viaţă.”

Doctorii au continuat să facă un studiu asupra a cinci sute de “copii problemă” găzduiţi la Child Guidance Home (Căminul pentru îndrumarea copiilor) al Spitalului Evreiesc din Cincinnati. Aproape jumătate au suferit în copilărie de tuse convulsivă, deşi acest fapt nu era foarte semnificativ întrucât probabil cel puţin jumătate din toţi copiii de la sfârşitul anilor 1930 şi începutul anilor 1940 au avut tuse convulsivă. Lurie şi Levy s-au concentrat pe cincizeci şi opt de copii care au avut tuse convulsivă înainte de vârsta de doi ani. Ei au constatat că şaisprezece au fost întârziaţi în mers şi vorbit; nouă au suferit convulsii; unul a continuat să aibă convulsii; nouă au avut dificultăţi de vorbire; cincisprezece au avut surditate cu leziune a nervului; şi cinci au avut trasee de EEG anormale.

Doctorii i-au descris pe aceşti copii ca prezentând ‘’ hiperactivitate, agitaţie extremă, tendinţa de a distruge şi lipsă de atenţie şi de concentrare”. Pe scurt, au spus ei, „tusea convulsivă care apare devreme în copilărie poate duce la apariţia unor probleme serioase de comportament …. (şi) denaturări de personalitate”.

Mai mult de un om de ştiinţă a subliniat similaritatea dintre lezarea permanentă cauzată de vaccinul pertussis şi aceea produsă de tusea convulsivă însăşi. Louis Sauer, în 1949, a întărit concluziile lui Lurie şi Levy. El a declarat, “În cazuri izolate, o doză obişnuită profilactică de vaccin pertussis pare să provoace un lanţ de reacţii defavorabile ale sistemului nervos central – febră, convulsii şi în unele cazuri, schimbări patologice ireversibile în creier. Aceste descoperiri fundamentale seamănă celor întâlnite ocazional în cazuri serioase de tuse convulsivă.”

Rapoartele lui Lurie, Levy şi Sauer cu mai mult de trei decade în urmă sunt chiar câteva mai multe dovezi că B.pertussis fie că intra în organism prin vaccin sau prin boala, poate cauza o diversitate de lezări neurologice, variind de la forme profunde de tulburări de învăţare şi comportament la cele mai subtile.

Alergie şi hipersensibilitate

Alt nume pentru toxina pertussis este HSF, sau “factor de sensibilizare a histaminei”, adică cel care creşte sensibilitatea organismului la acţiunea histaminei.

Histamina cauzează dilatarea capilarelor, constricţia muşchilor din plămâni şi secreţia gastrică mărită, toate care sunt elemente ale reacţiei alergice sau de hipersensibilitate. De aceea se prescriu medicamente antialergice pentru copiii sau adulţii care suferă de alergii.

Un copil cu alergii severe are un sistem imun hipersensibil, care este gata să reacţioneze instantaneu la contactul cu orice substanţă alergenă, fie din mâncare, medicamente, plante sau poluanţi din mediu. Când unul din aceştia este introdus în organismul unui copil hipersensibil, el stimulează o reacţie violentă, intensificata de prezenţa histaminei. Orice substanţă care măreşte producţia de histamină sau accentuează sensibilitatea organismului la ea, va intensifica reacţia alergică.

Vaccinul pertussis este ştiut a stimula producerea de anticorpi IgE, care mediază răspunsul alergic. Mulţi doctori şi oameni de ştiinţă au observat relaţia dintre alergia la copil şi o reacţie severă la vaccinul pertussis.

Încă din 1947, Matthew Brody, M.D., a descris severa deteriorare mentală a doi copii inoculaţi în mod repetat cu vaccinul pertussis şi a concluzionat: “ Cel mai probabil că aici este implicat un fenomen de sensibilizare. Nici unul din copii nu a avut o istorie anterioară de senzitivitate, deşi în ambele cazuri exista o istorie de tulburări alergice în familie.”

În 1953, Kong a declarat că o contraindicaţie la vaccinul Pertussis era existenţa de ‘’alergii ale copilului sau familiei (în nici un caz nu ar trebui să se administreze vaccinul în faza acută de reacţii alergice!).” În 1961, Hooper a constatat că “Copiii mici cu o istorie în familie de accese sau stări alergice sunt mult mai probabil să se îmbolnăvească după vaccinare decât cei fără o astfel de istorie”. El a adăugat că studiul lui sugerează: “predispoziţia afectării ca urmare a vaccinării pertussis este transmisă de la generaţiile anterioare, precum sunt multe alte trăsături.”

În 1969, Dr. Charlotte Hannik a găsit un istoric de alergii la douăzeci din treizeci şi cinci de copii care au reacţionat cu ţipete persistente, şoc/ colaps sau convulsii la vaccinarea DPT-polio.

Mulţi părinţi ai copiilor lezaţi de vaccinul pertussis au raportat alergii la copil, îndeosebi la lapte, sau că exista o istorie în familie de alergii severe. Unii copii, precum Sharon, au facut alergii după un vaccin DPT.

Sharon a prezentat ţipete ascutite şi somnolenţă excesivă după primul ei vaccin şi o convulsie de patru ore şi jumătate după cel de-al doilea. Mama ei a spus: ”Era un bebeluş atât de sănătos până la acel vaccin de la cinci luni. De la naştere era pe Similac şi îi era bine, fără vărsături sau diaree. Dar după vaccin, a avut diaree, de o culoare galbenă ciudată, care a durat de la două la trei săptămâni. A trebuit să o trecem pe formula de soia. S-a îmbolnăvit şi de otită medie, care a durat aproximativ şapte luni până cand i-au pus tuburi în urechi. Apoi a inceput să îi curgă nasul în mod constant şi să tuşească. Acum este constipată şi nu i se dă nici un produs lactat. De exemplu, se îmbolnăveşte de câte ori îi dau iaurt şi fie începe să strănute, fie face un acces convulsiv. Din partea familiei soţului meu avem alergii severe precum rinită alergică şi eczeme, mai ales la alimente.”

Mulţi alţi copii au alergii severe din naştere, iar părinţii lor pot să aibă de asemenea o istorie de alergii. Theresa a reacţionat în interval de cincisprezece ore de la primul ei vaccin DPT cu febră, un ţipăt înalt ascuţit şi colaps. În interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin, a început să ţipe, să leşine şi să aibă convulsii. În interval de douăzeci şi patru de ore de la al treilea vaccin, a prezentat din nou ţipăt ascuţit, colaps şi convulsii accentuate. Pleoapele i s-au înroşit şi s-au umflat.

“Theresa a avut o alergie la lapte de când s-a născut şi era pe formula de soia de atunci,” a spus mama ei.” Cât timp o ţin pe soia, este bine. Eu am avut alergie la lapte de când am fost copil mic până la aproape doi ani. Acum pot să-l beau. Theresa a avut rinită alergică de când s-a născut. O scoatem afară şi ochii i se înroşesc şi lăcrimează dacă este lângă iarba proaspat tunsă. Şi eu am fost aşa. Mulţi din familia mea au rinită alergică. Theresa este de asemenea puternic alergică la medicamente, cum sunt şi eu.”

Copilaşii care au murit avuseseră simptome de alergie la lapte. Douglas, a cărui moarte a fost descrisă in Capitolul Doi, “Reacţii Adverse”, a murit la douăzeci şi opt de ore de la un vaccin DPT. Sora lui geamănă, care a fost vaccinată în acelaşi timp, a făcut o infecţie severă a urechii interne în patruzeci şi opt de ore de la vaccin şi a supravieţuit.

Mama lui Douglas îşi aminteşte că gemenii ei vomau cu jet după ce-şi beau formula. ”Nu puteam să-i alăptez pe gemeni şi atunci am trecut pe biberon. Aveau probleme cu vărsăturile în jet. Am altă fiică care obişnuia să vomite aşa laptele, iar doctorul a trecut-o pe formula de soia, care părea să-i priască. Când i-am dus pe Douglas şi sora lui geamană la biserică pentru binecuvântare, amândoi au vărsat în jet. Noul meu bebeluş, Tanya, are aceleaşi tendinţe.”

Brian, care a reacţionat la al cincilea vaccin cu ţipăt ascuţit, o febră şi halucinaţii (descrise în Capitolul Doi) şi care acum are dizabilităţi de învăţare, a avut o istorie de alergii severe de la naştere. Continuă să fie intens alergic la o diversitate de alimente, medicamente, polenuri şi chimicale şi i s-au dat vaccinuri anti alergice să încerce să ajute sistemul să facă faţă hipersensibilităţii lui.

“Brian este alergic la o mulţime de alimente diferite şi câteva medicamente precum Tetraciclina” a spus mama lui. ” A avut convulsii de la sucul de portocale şi este alergic la lapte. L-am alăptat şi avea colici puternice. La patru sau cinci luni, l-am înţărcat pentru că nu îi pria. L-am trecut pe formulă. Ce greşeală! O vărsa mereu şi ţipa din cauza colicilor. A tolerat mult mai bine formula cu soia. Dar reacţiona la orice. Făcea mereu urticarie. Astăzi, dacă merge pe un câmp îndepărtat când joacă baseball, se întoarce cu ochii umflaţi, de par închişi.”

Mama lui Brian este de asemenea puternic alergică. ”Eu am alergii. Sora mea are alergii, şi la fel nepoata mea. Am alergii ale pielii şi odată am fost spitalizată cu şoc anafilactic pentru că am luat tablete de penicilină. Nu mai vedeam nimic, atât erau ochii de umflaţi. Am făcut teste de alergie şi s-a văzut că eram alergică la lapte, pene şi o mulţime de alte lucruri.”

Acei copii care au un istoric de alergii personale sau familiale sau fac alergii şi susceptibilitate la o diversitate de infecţii arată un sistem imun fragil şi hipersensibil. Dacă vaccinul pertussis cauzează hipersensibilitatea sau face un sistem imun hipersensibil şi mai sensibil, rezultatul este acelaşi. Copilul rămâne cu o diversitate de probleme medicale, sau, precum în cazul lui Douglas, i se răpeşte viaţa.

În 1983, Lawrence Steinman, M.D., şi colegii lui de la Facultatea de Medicină a Universităţii Stanford şi Spitalul din Londra au publicat un studiu în Nature sugerând că unii copii cu alergii pot fi predispuşi genetic să reacţioneze la vaccinul pertussis. Steinman a constatat că şoarecii cu un anume set de gene (locusul H-2 pe cromozom) care fuseseră pre-sensibilizaţi la proteina de lapte cunoscută ca albumină serică bovină, existentă în majoritatea formulelor pentru sugari şi de asemenea în laptele matern al mamelor care beau lapte de vacă) au murit la scurt timp după ce au fost injectaţi cu vaccin pertussis şi au prezentat un sindrom clinic asemănător cu encefalopatia post vaccinare pertussis. Grupul martor de şoareci care nu au avut genele şi nu au fost pre-sensibilizaţi la BSA nu a murit.

Steinman a concluzionat că susceptibilitatea la imunizarea cu B.pertussis la oameni poate fi controlată prin gene, dar a adăugat că ‘’posibilitatea ca reacţiile adverse la imunizarea de rutină să fie sub control genetic pare neobişnuită.”

Deşi nu cunoaştem toată povestea, există clar o legătură între alergii, în special alergia la lapte, şi tendinţa de a reacţiona sever la vaccinul pertussis. Nu are importanţă dacă copilul se naşte cu o predispoziţie genetică de a reacţiona la vaccinul pertussis sau devine alergic ca rezultat al vaccinării. Ambele scenarii sunt posibile. Problema este că vaccinul interacţionează cu mecanismele din organism care sunt implicate în alergie sau hipersensibilitate. Identificarea acelor copii cu risc mare de a reacţiona la vaccin, precum aceia cu predispoziţie genetică, ar trebui să fie prima prioritate a cercetării din domeniul vaccinului.

TUSEA CONVULSIVĂ ASTĂZI

Eu am crezut că este de un interes deosebit să arăt ce efect semnificativ poate avea un standard social în creştere asupra caracterului acestor boli infecţioase obişnuite (tusea convulsivă, pojar, febra scarlatină). Nu numai că mortalitatea scade, dar spectrul întreg de boli se mută spre forme mai blânde, abortive cu o reducere corespunzătoare a cazurilor tipic clinice, mai serioase. Există un motiv să ne oprim asupra acestui punct de vedere, de vreme ce propuneri pentru toate felurile de vaccinări universale au fost făcute în ţări avansate social. Ceea ce se aşteaptă de la vaccinuri, eficienţa lor şi lipsa de riscuri, trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât este mai mică importanţa bolii de combătut.

Justus Strom, M.D.

Dovezi din întreaga lume arată că tusea convulsivă a devenit o boală mai uşoară în naţiunile dezvoltate cu hrană bună, îngrijire medicală şi salubritate publică. Nu mai este o ‘’ febră de 100 de zile’’ şi nu mai omoară sau lezează atâtea persoane precum în trecut.

În Statele Unite, a existat o scădere constantă a cazurilor de tuse convulsivă şi decese de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea până la începutul anilor 1950, când doctorii au început să administreze vaccinul pertussis pe scară mare. În anii recenţi, de la 2000 la 3000 de cazuri de tuse convulsivă au fost raportate În fiecare an în Statele Unite, cu mai puţin de 10 decese în fiecare an în medie. Dar se estimează că numai de la 5 la 10 la sută din cazurile de tuse convulsivă sunt raportate Centrelor pentru Controlul Bolilor. Traduse în cifre, aceasta înseamnă că acum pot fi de la 50.000 la 60.000 de cazuri de tuse convulsivă în Statele Unite în fiecare an, majoritatea care nu sunt diagnosticate sau raportate.

De vreme ce rata declinului a fost mai accentuată dupa 1945, când vaccinul pertussis a fost introdus iniţial, şi îndeosebi după începutul anilor 1950, când a început să fie folosit pe scară mare, vaccinul pare să aibe meritul său. Există de asemenea dovezi că boala este mai uşoară la copiii vaccinaţi, şi precum un doctor german a reamintit comunităţii medicale în 1978: “Ca doctori noi avem răspunderea să scădem incidenţa afecţiunii, nu numai mortalitatea sa.”

O pauză în vaccinare şi tusea convulsivă se întoarce

Când ţările nu mai folosesc vaccinul pertussis pe o scară mare, cazurile de tuse convulsivă cresc dramatic în doi la trei ani. În Marea Britanie, unde vaccinarea nu a fost niciodată obligatorie, acoperirea a scăzut de la 80 la sută la aproximativ 30 la sută (şi atât de jos precum 10 la sută în unele părţi ale ţării) după ce un program de televiziune privind lezarea prin vaccin a fost transmis în 1974. Cazurile raportate clinic de tuse convulsiva apoi au crescut de la 9.000 în 1975 la 66.000 în 1978. În acelaşi timp, conform lui A.H.Griffith, reclamaţii prin sistemul naţional de compensare pentru lezarea prin vaccin “practic s-au oprit’’, aratănd că o scădere în rata vaccinării a dus la un declin dramatic în cazuri de lezări neurologice din cauza vaccinului.

Acelaşi lucru s-a întâmplat când populaţia Japoniei a oprit folosirea vaccinului pertussis în 1975 urmare publicităţii despre două morţi legate de vaccinul pertussis. Ratele de acoperire au scăzut de la 70 la sută în 1974 la un procent între 30 şi 40 la sută în anii următori. Ca rezultat, cazurile de tuse convulsivă au crescut de la 393 cazuri şi nici un deces în 1974 la mai mult de 13.000 de cazuri şi 41 decese în 1979.

Germania de Vest şi-a încheiat programul de imunizare pertussis în masă în 1976 şi, conform lui Wolfgang Ehrengut, acoperirea prin imunizarea cu vaccin a scăzut de la 58 la sută în 1975 la mai puţin de 10 la sută în 1978. Aceasta a dus la o creştere a cazurilor de tuse convulsivă.

Guvernul suedez a retras sprijinul pentru vaccinul pertussis în 1979 deoarece autoritaţile începuseră să se îndoiască de eficienţa lui în a controla tusea convulsivă şi erau îngrijorate de numărul mare de reacţii serioase. Conform lui Strom: “Vaccinul a fost schimbat, toxicitatea a fost diminuată. Experţii şi-au continuat încercările de a face vaccinul mai puţin riscant. În acelaşi timp, vaccinul a devenit tot mai neeficient şi din cauza aceasta şi a faptului că au continuat să apară reacţii, vaccinarea a fost oprită în 1979. Apoi incidenţa tusei convulsive a crescut aproape de nivele din perioada de prevaccinare”.

Dar boala rămâne blândă în Europa, cu o mortalitate extrem de joasă. Astăzi, Islanda este singura ţară vest europeană care cere vaccinarea pertussis. În vreme ce ţările Europei estice au insistat asupra ei, doctorii, oamenii de ştiinţă şi părinţii din Europa de vest împărtăşesc în mod evident opinia exprimată în 1979 de catre doi oameni de ştiinţă austrieci că ‘’ vaccinarea împotriva tusei convulsive şi-a pierdut justificarea.” În fapt, când testări clinice ale unui vaccin purificat au fost făcute în Suedia la jumătatea anilor 1980, vaccinul cu celule întregi nu a putut fi folosit ca un mijloc de control pentru comparare cu vaccinul acelular, pentru că părinţii suedezi au refuzat să-şi expună copiii la el. Părinţii italieni de asemenea au refuzat să permită ca vaccinul cu celule întregi să fie folosit ca un mijloc de control în testele clinice din 1989 ale unui nou vaccin pertussis manufacturat genetic.

O boala ciclică

Care sunt motivele pentru acest abandon general al programelor de vaccinare pertussis în Europa occidentală?

Mai întâi, autorităţile sanitare recunosc că tusea convulsivă este o boală ciclică cu o creştere naturală a cazurilor la fiecare trei sau patru ani, chiar în populaţia bine vaccinată. Cel puţin câteva din creşterile recente în episoadele de tuse convulsivă din Statele Unite, potenţial cauzate de o scădere în ratele vaccinării, pot fi atribuite unui tipar clinic al bolii.

În plus, doctorii au o miză în programele de vaccinare. Există o tendinţă naturală să se raporteze mai puţină tuse convulsivă când se întamplă într-o populaţie puternic vaccinată precum cea a Statelor Unite, şi să se raporteze mai mult când publicitatea despre siguranţa vaccinului ameninţă să reducă rata mare de vaccinare dintr-o ţară. Unele din creşterile recente aparente în cazuri de tuse convulsivă în ţări ale căror rate mari de vaccinare sunt ameninţate, pot să fie datorate raportării crescute a tusei convulsive de când doctorii au devenit mai conştienţi de problemă.

În 1963, când ratele de vaccinare din Marea Britanie erau foarte mari, un doctor britanic i-a intrebat pe colegii lui dacă raportau cazurile de tuse convulsivă în mod curent şi răspunsurile permanente au fost::” Nu am ştiut dacă trebuia notificat”;

“Niciodată nu declar cazurile de pojar sau tuse convulsivă pentru că nu-mi place ca autorităţile sanitare să vină să-mi vadă pacienţii; îi deranjează;” şi “ Este dificil să fi sigur astăzi, pentru că unele din cazuri sunt atât de blânde.”

Prin acelaşi logică, când ratele vaccinării ameninţă să scadă, doctorii au tendinţa să diagnostice tuse convulsică „de fiecare dată când un bebeluş tuşeşte uşor”, ca să-l cităm pe regretatul Robert Mendelsohn, M.D. Agenţiile sanitare statale şi ale guvernului federal nu ezită să întărească această informaţie eronată. În 1982, în interval de câteva luni dupa ce:” DPT: Ruleta Vaccinului” a fost prezentat la WRC-TV, Washingtoc, D.C. şi la staţiile afiliate NBC din toată ţara, statele Maryland si Wisconsin au raportat ‘’epidemii’’ de tuse convulsivă. Oficiali de la Ministerul Sănătaţii al Statului Maryland au sugerat că presupusa creştere în cazuri era datorată (faptului că) părinţii au urmărit documentarul TV şi au refuzat să-şi vaccineze copiii.

Prin toamna lui 1982, patruzeci şi unu de cazuri au fost raportate şi comunicatul de presă emis de Ministerul Sănătăţii din Maryland a fost preluat de mijloacele de comunicare locale şi naţionale. Dar când aceste cazuri au fost analizate de J.Anthony Morris, Ph.D, un expert în boli bacteriene şi virale, el a constatat că numai în cinci cazuri exista un diagnostic definitiv de laborator de tuse convulsivă şi că toti aceşti cinci copii fuseseră vaccinaţi. “Epidemia’’ era mult mai mică decât anunţată de autorităţile statale din domeniul sănătăţii şi, bineînţeles, se întâmpla într-o populaţie vaccinată. Acelaşi lucru era adevărat pentru presupusele‘’epidemii’’ de tuse convulsivă raportate în opt state în 1985, când foarte puţine cazuri au fost confirmate prin diagnostic de laborator şi majoritatea cazurilor s-au întâmplat la indivizi vaccinaţi.

În orice caz, o epidemie nu poate începe în interval de câteva săptămâni sau chiar luni după scăderea acceptării vaccinului, întrucât imunitaţii de grup îi trebuie câţiva ani ca să dispară. Acest fapt a fost confirmat în 1982 de John Robbins de la Food and Drug Administration ( Administraţia privind Siguranţa Alimentelor şi Medicamentelor) (FDA): ”În Marea Britanie creşterea incidenţei tusei convulsive s-a observat la doi sau trei ani după declinul în rata de acceptare a vaccinului pertussis.”

Şi pericolul epidemiei este adesea exagerat. În vreme ce epidemia britanică din 1982 a numărat 65.785 cazuri de pertussis cu 14 decese, unul din doctorii implicaţi îndeaproape în îngrijirea pacienţilor, Herbert Barrie, de la Spitalul Charing Cross din Londra, a protestat în mod oficial împotriva “campaniei de teroare” duse în ceea ce priveşte vaccinul pertussis. În 1983 el a scris: ”De ce tot acest scandal pentru o duzină de decese din cauza tusei convulsive posibil prost tratate când avem un tribut anual de 2.500 de decese spontane ale copilului mic, 2000 de decese de copii în accidente şi 2500 de decese perinatale care ar putea fi evitate?”

Barrie a găsit greu de justificabil „şuvoiul declaraţiilor, buletinelor de ştiri şi rapoartelor’’ care au inundat televiziunea, radio-ul, poşta şi presa. A descris astfel bombardamentul mediatic al guvernului britanic: „Cu greu trece o zi fără ca ultima recrudescenţă a tusei convulsive să nu apară undeva.” Tusea convulsivă are un nou vârf epidemic”, “ Epidemia are o nouă victimă” sau ”Boala ucigaşă loveşte din nou” erau titluri tipice. S-a înfiinţat un program radio cu mesaj înregistrat încuranjându-i pe părinţi să-şi vaccineze copiii. Părinţilor speriaţi li se prezentau o serie de scenarii de groază, de la un copil pe cale să moară, până la un atac virulent asupra pericolelor iminente : lezarea creierului şi bolile de plămâni de lungă durată. Mesajul se termina, tipic unor astfel de reclame, cu un îndemn exprimat pe un ton urgent într-un ton isteric: ”Dacă copilul tău nu a fost vaccinat, nu întârzia. Este o epidemie. Vaccinează-ţi copilul acum”. Campania terorii începuse.

Barrie a concluzionat că vaccinarea pertussis era puternic susţinută de Serviciul Naţional pentru Sănătate deoarece “promovarea ei nu costa aproape nimic, de vreme ce Centrele pentru Sănătatea Copilului , doctorii lor şi inspectorii sanitari existau deja, spre deosebire de investiţia masivă necesară pentru cercetare cazurilor de decese la sugar, prevenirea accidentelor şi îngrijirea intensivă neonatala. În ochii Ministerului Sănătăţii, ce există este mai important”. Mai mult, Barrie a contestat statisticile epidemiei din 1982. Într-un interviu din 1984 el a declarat:

“Nu există îndoială că incidenţa bolii convulsive din 1982 a fost raportată excesiv. Doctorii britanici au tendinţa să raporteze excesiv presupuse cazuri de tuse convulsivă într-un an epidemic şi altădată să nu le raporteze în totalitate. Iar cazurile au fost foarte uşoare. Mă îndoiesc dacă mai mult de un mic procent au fost spitalizaţi. La spitalul Charing Cross, care deserveşte douăzeci şi cinci de mii de copii, am avut numai şase internări, care toate au fost cazuri uşoare, externate în două săptămâni. Problema cu diagnosticarea tusei convulsive este că testele serologice sau bacteriologice sunt făcute în numai 50 la sută din cazurile de spital şi virtual niciodată dacă copilul nu este spitalizat. Aşa încât cum poţi să fii sigur că ceea ce vezi este tuse convulsivă?

Diagnosticul Tusei Convulsive : Cine ştie ?

Adevărata extindere a „epidemiei’’ de tuse convulsivă este dificil de evaluat, în parte pentru că nu te poţi baza întotdeauna pe testele de laborator folosite pentru diagnosticarea tusei convulsive. Majoritatea cazurilor sunt diagnosticate pe baza simptomelor pacientului, cu toate inadvertenţele pe care acestea le implica. Se folosesc curent două teste de laborator, cu eficienţă variabilă, de confirmare a tusei convulsive, unul din cultură şi altul o analiză de sânge.

Testul culturii bacteriene implică colectarea unei probe din sputa sau mucusul pacientului pentru a încerca să cultive B.pertussis pe un mediu. Se consideră a fi modul cel mai concludent de a confirma tusea convulsivă, dar din nefericire bacteriile pertussis sunt abundente numai în fazele iniţiale ale bolii când pacientul pare să nu sufere de nimic mai mult decât o răceală. În stadiul violent de tuse, care se întâmplă mai târziu, bacteriile de obicei au dispărut.

Studii diferite au arătat că bacteriile pot fi recuperate numai la jumătate din cazuri, fie pentru că boala a atins stadiul de tuse şi pacientul ia antibiotice, fie pentru că laboratorul pur şi simplu nu are îndemânarea şi experienţa să facă cultura în mod corect.

Al doilea test de laborator folosit în mod obişnuit pentru a diagnostica tusea convulsivă, cunoscut ca testul cu „anticorpi fluorescenţi’’ (FA) implică analiza sângelui pacientului pentru a detecta şi măsura anticorpii la microorganismul pertussis. Există câteva tipuri de acest test serologic, dar nici unul nu a fost găsit a fi cu totul satisfăcător. S-a raportat că testele FA pot da rezultate „fals pozitive’’ de la 6 la 40% din date şi tehnicienii de laborator pot adesea interpreta lamele diferit.

Şi totuşi aceste două teste sunt cele cel mai larg aplicate pentru ‘’a dovedi’’ că epidemia de tuse convulsivă există. În realitate, probabil modul cel mai precis de a diagnostica tusea convulsivă este când un doctor recunoaşte “tusea’’ clasică şi atât cultura bacterială cât şi testul FA se întorc pozitive. Această confirmare, totuşi, poate fi greu de obţinut dacă un doctor îi dă pacientului antibiotice înainte de a obţine o probă de mucus pentru analiză, întrucât testele de laborator apar atunci negative. Frecvent nici un agent cauzativ nu poate fi găsit în 10 – 50% din cazurile care clinic sunt diagnosticate drept tuse convulsivă.

Deşi antibiotecele nu pot „vindeca” sau diminua severitatea tusei convulsive, odată ce o persoană o are, ele pot împiedica răspândirea sa la alţii şi pot micşora şansele individului de a face infecţii secundare precum bronşita, pneumonia şi otita medie.

Tabloul tusei convulsive este şi mai mult înceţoşat de faptul că este imitat de alte boli. Precum li s-a spus studenţilor la medicină de-a lungul anilor, “Nu orice episod de tuse este tuse convulsivă şi orice tuse convulsivă are convulsii de tuse”. Un număr de alte bacterii, precum B.parapertusis şi diverşi viruşi produc simptome similare tusei convulsive. Îndeosebi când un copil nu este vaccinat, doctorii pun diagnosticul de tuse convulsivă fără teste de laborator, când în fapt boala este bronşită alergică, gripă sau pneumonie virală atipică.

Pe de altă parte, tusea convulsivă cauzată de B. pertussis poate fi confundată cu gripa, pneumonia sau bronşita. Mai ales la sugari, tusea caracteristică poate fi absentă, şi voma de la sfârşitul accesului de tuse poate fi o indicaţie mai sigură de diagnostic. Dacă copilul mai mare sau adultul a fost vaccinat, boala poate lua o formă atipică, mai blândă fără tuse şi poate fi confundată cu uşurinţă cu o răceală rea sau infecţie virală respiratorie.

Toţi aceşti factori, împreună cu lipsa de experienţă a majorităţii doctorilor în ceea ce priveşte cazurile reale de tuse convulsivă, înseamnă că există puţine diagnostice corecte ale bolii. Majoritatea doctorilor mai tineri vor fi văzut unul, poate două cazuri de tuse convulsivă pe toată perioada studiilor lor medicale şi nu sunt echipaţi să o diagnostice instantaneu. Prin urmare, nu există un criteriu sigur cu care să se măsoare adevărata incidenţă a bolii în societăţile moderne industrializate sau abilitatea vaccinului pertussis de a o preveni.

A scăzut intensitatea tusei convulsive?

Una din dificultăţile majore în diagnosticarea tusei convulsive este blândeţea simptomelor sale în ţările industrializate. Gordon Stewart, M.D., a spus: “Intensitatea bolii a scăzut”. Şi Justus Strom, M.D. a arătat încă din 1967 că tusea convulsivă se mută spre “forme mereu mai blânde, abortive cu o reducere corespunzătoare a cazurilor mai severe, tipic clinice.”

Într-o comunicare personală din 1982 el a scris:”Tusea convulsivă a fost foarte rară în Suedia în anii 1960. Atunci aproximativ 90 la sută din toţi copiii mici erau vaccinaţi. La începutul anilor 1970 tusea convulsivă a reapărut şi de la mijlocul acelui deceniu boala este din nou endemică. Au apărut câteva recrudescenţe locale mai mici. Numarul cazurilor este, totuşi, relativ modest. În anii 1977-1981, între 2.100 şi 5.200 de cazuri verificate bacteriologic au fost raportate Laboratorului Bacteriologic Naţional din Stockholm. Bineinţeles, aceste cifre reprezintă numai o proporţie mică din toate cazurile. În general, boala a fost blândă chiar la copiii mici. Nu s-au semnalat decese şi nici cazuri de leziuni cerebrale cauzate de boală.”

John Taranger de la Spitalul Vastra Frolunda din Suedia a confirmat raporul lui Strom asupra tusei convulsive din zilele de azi din Suedia. Într-o scrisoare din 1982 către Lancet el a scris, “Datorită vaccinului ineficace şi cursului clinic actual blănd al tusei convulsive în Suedia, vaccinarea a fost oprită în 1970…. În ciuda faptului că de la jumatatea anilor 1970 tusea convulsivă a devenit din nou endemică în Suedia şi acum a atins rate de incidenţă apropiindu-se de acele din era pre-vaccinării, nici un copil nu a murit din cauza bolii, începând din 1970. Evoluţia clinică în Suedia a devenit mai blândă.”

Wolfgang Ehrengut, M.D., a raportat o experienţă similară cu cazuri în general mai blânde de tuse convulsivă în Germania de Vest, altă ţară care a oprit vaccinarea pertussis în masă în anii 1970. ”Deşi vaccinarea s-a făcut la un nivel scăzut, fatalităţile datorate pertussis au avut cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată; 1979: şapte cazuri; 1980:opt cazuri în Germania de Vest…. În ultimii doi la trei ani am avut o creştere în cazurile de tuse convulsivă dar episoade blânde.”

Într-o scrisoare din 1982 Stewart a scris,” Avem recrudescenţe aproximativ la fiecare patru ani. Ultima din 1978/79 a fost mai extinsă, dar rata deceselor a fost cea mai joasă înregistrată. În acest oraş de peste un milion de oameni (Glasgow) cu mai puţin de 50 la sută din copii vaccinaţi, nu au fost decese din 1971 şi nu avem dovezi ale unor complicaţii mai severe sau persistente datorate pertussis. Pe de altă parte, avem dovezi foarte clare ale unor copii care au fost incapacitaţi fără speranţă ca urmare a vaccinării şi cel puţin un deces neexplicat”.

Conform unui studiu din 1984 al Laboratorului de Cercetări Epidemiologice din Londra, din mai mult de 25.000 de cazuri de tuse convulsivă din Marea Britanie în 1974 (când rata imunizării DPT era 80 la sută) au fost 25 decese. În 1977, când rata imunizarii a scăzut la 30 la sută, au fost cam 99.000 cazuri de pertussis, aproape de patru ori mai mult decât în 1974. Şi totuşi din cauza bolii au fost numai 23 de decese şi nici un caz de encefalită. Autorii au concluzionat că “de la declinul in imunizarea pertussis, internarea în spital şi ratele deceselor din cauza tusei convulsive au scăzut neaşteptat.”

Cât de eficient este vaccinul ?

Astăzi, boala este aparent mai blândă atât la copiii vaccinaţi cât şi la cei nevaccinaţi. În 1976, Stewart a studiat 252 cazuri spitalizate de tuse convulsivă din Regatul Unit şi a concluzionat,” Nu a existat o diferenţă semnificativă între cazurile imunizate şi cele neimunizate în ceea ce priveşte durata bolii sau complicaţiile”. Ehrengut a raportat o concluzie similară dupa ce a studiat cazurile de tuse convulsivă din Germania de Vest.

Pe de altă parte, cazuri severe de tuse convulsivă se pot întâmpla atât la copiii vaccinaţi cât şi nevaccinaţi.

Aceasta ridică problema eficienţei vaccinului. Unele din vaccinurile de început folosite in Anglia erau apreciate a fi numai 20 la sută eficiente (protejând numai un copil din cinci) în vreme ce cele mai bune erau numai 60 la sută efective (vaccinul britanic a devenit ulterior mai puternic şi acum se crede a fi 80 la sută eficient).

Vaccinul pertussis american este apreciat de William H.Foege, fostul director al CDC, a fi de la 63 la 94 la sută efectiv. În procentul rămas de la 6 la 37 la sută din copii, vaccinul nu “prinde” şi aceşti copii pot face şi fac tuse convulsivă. Chiar cu peste 95 la sută acoperire prin vaccinare a copiilor, Statele Unite încă au o incidenţă pertussis de la 30.000 la 40.000 de cazuri în fiecare an. Copiii vaccinaţi care nu dobândesc imunitate încă prezinta riscul unei reacţii serioase la vaccin – luând cei mai rău din ambele situaţii.

Un factor final de avut în vedere este că efectul vaccinului se duce în câţiva ani. Un studiu din 1988 din Anglia a constatat că eficienţa a scăzut la aproximativ 40 la sută dupa şapte ani. Aceasta contrastează puternic cu imunitatea pe viaţă conferită de boală.

James W.Bass şi Stephen R.Stephenson au scris în 1987 că ‘’ tinerii adulţi a căror imunitate de la vaccinare a scăzut sunt … un nou rezervor crescut de predispuşi. ”Deoarece ei au fost vaccinaţi, totuşi, boala poate lua o formă atipică, făcând recunoaşterea şi diagnosticarea mai problematice. “Adulţii cu simptome atipice adesea fără să ştie infectează copii mici ale căror episoade severe apneice, care le ameninţă viaţa, şi cianotice de obicei determină spitalizarea lor pentru observare şi acordare de terapie intensivă. Diagnosticul de tuse convulsivă rămâne adesea nesuspectat la copii mici care pot ulterior infecta personalul medical a căror imunitate prin vaccin s-a dus, incluzând personal pediatric, asistente şi alt personal, ca şi alţi copii mici predispuşi din zona de terapie intensivă. Au fost raportate două asfel de epidemii mari în spital .”

Astăzi, 12 la sută din cazurile de tuse convulsivă se întâmplă la persoane cu vârsta peste 20 ani; la sfârşitul anilor 1940, această cifră era de 1-2 la sută. Şi 60 la sută din cazurile moderne sunt la sugari mai mici de un an, cu mai mult de trei pătrimi din aceste cazuri în cei mai mici de şase luni. În anii 1940, sub 10% din cazurile de tuse convulsivă s-au întâmplat la sugari atât de mici.

Astăzi puţini ar urma exemplul doctorului american din anii 1940 care a revaccinat toţi copiii la fiecare trei ani până la vârsta de doisprezece ani, dar natura temporară a imunităţii la tusea convulsive rămâne o problemă. Grupul pentru Vaccinuri Bacteriale ale FDA din 1979 s-a referit la “nevoia de a imuniza adulţi, ca şi copii, care trebuie să fie luată în considerare în viitor.”

Există toate indiciile că tusea convulsivă în ţările industrializate moderne a luat drumul tuberculozei şi al altor boli epidemice din trecut. Orice boală infecţioasă este rezultatul unei interacţiuni între cauză şi gazdă. Se pare că în ţările avansate din punct de vedere industrial, starea nutriţională superioară a populaţiilor şi condiţiile lor de mediu mai bune întăresc organismul gazdă şi astfel atenuează cazurile, înainte letale, de tuse convulsivă.

Tusea convulsivă în Lumea a Treia

Deşi riscul imunizarii pertussis poate depăşi beneficiile în America şi Europa, aceasta poate a nu fi cazul în Lumea a Treia. Acolo, riscurile vaccinului pot fi bine compensate de incidenţa mare a deceselor şi lezărilor neurologice de la boala în sine.

Organizaţia Mondială a Sănătătii (WHO) estimează ca 1,5 milioane de copii mor în fiecare an din cauza tusei convulsive în aceste ţări, unde condiţiile sanitare slabe promovează răspândirea ei şi nu există îngrijire medicală corespunzătoare pentru a preveni complicaţiile secundare. Este a patra cauză de decese la copiii din Lumea a Treia – după diaree, pneumonie şi pojar. Rata fatalităţii cazurilor poate fi de până la 15%. .

Aceasta contrastează cu ţările industrializate unde populaţia se bucură de o stare nutriţională superioară şi condiţii de mediu mai bune. Mai mult, antibioticele, terapia de rehidratare şi alte tehnici din ţările industrializate sunt capabile să controleze complicaţiile secundare ale bolii precum pneumonia, care obişnuia să ia atâtea vieţi.

CAPITOLUL ŞASE

Contraindicaţii

Cine va hotări când doctorii nu sunt de acord ?

Alexander Pope

O contraindicaţie este o stare care indică că există un pericol în administrarea unui anume medicament sau vaccin unei persoane. Contraindicaţiile la vaccinul pertussis ar trebui să fie respectate pentru a evidenţia copiii care cel mai probabil vor reacţiona la vaccin.

Totuşi lipsa de date ştiinţifice despre efectele precise ale acestui vaccin împreună cu urmărirea riguroasă a unei rate de vaccinare la nivelul naţiunii de 100%, a dus la subestimarea serioasă a importanţei identificării copiilor cu risc mare şi a respectării contraindicaţiilor. La o vreme când a primi un vaccin DPT este la fel de obişnuit pentru un copil american precum verificarea dentală, definirea şi respectarea contraindicaţiilor a devenit disciplina orfană a imunologiei.

O reacţie puternică la un vaccin DPT

Cabinetul fiecărui pediatru ar trebui sa aibă un afiş pe care să scrie:

”Nu administraţi mai multe vaccinuri pertussis unui copil care a avut o reacţie puternică la un vaccin DPT anterior.” Aceasta, mai presus de toate, este contraindicaţia care poate cel mai uşor sa prevină lezarea prin vaccin. Dacă fiecare doctor ar acorda timp sa înveţe definiţia reacţiilor intense la vaccinul pertussis, ar asculta descrierile făcute de mame reacţiilor copiilor lor la vaccin şi ar fi atenţi la contraindicaţii, mulţi copii ar fi salvaţi în fiecare an de la moarte sau lezarea creierului. Dacă fiecare facultate de medicină ar acorda măcar o ora dintr-un curs să îi educe pe viitorii doctori despre reacţiile şi contraindicaţiile la vaccinul DPT, mult mai mulţi copii ar fi salvaţi. Dacă tuturor mamelor din America li s-ar da informaţii uşor de inţeles despre contraindicaţii şi ar fi invăţate să recunoască o reacţie puternică, ele ar putea ajuta să-şi salveze copiii.

Dacă doctorii lui Kurt şi mama lui ar fi ştiut despre vaccinul pertussis, astazi copilul nu ar avea leziuni cerebrale. Când a facut primul vaccin DTP la vârsta de patru luni, era un sugar normal, sănătos, dar în şapte ore de la vaccin, avea deja convulsii grand mal. În ciuda medicaţiei, el a continuat să aibă accese. În al doilea an al vieţii lui i s-au administrat încă două vaccinuri DPT şi a continuat să aibă între zece şi cincisprezece accese grand mal pe an. În anul după cel de-al patrulea vaccin DTP, el a avut patruzeci şi patru de accese. Totuşi copilul a continuat să se dezvolte. A invăţat ABC-ul, cunoştea culorile şi putea să numere. Cu o lună înainte să împlinească cinci ani, a avut un acces la grădiniţă, a căzut jos şi s-a tăiat la obraz. A fost dus la urgenţa spitalului local.

“Doctorul era pe punctul să-i facă un rapel tetanus, dar apoi m-a întrebat dacă Kurt a primit ultimul vaccin DTP. I-am spus că nu şi el i-a administrat vaccinul DTP” a spus mama lui.” Vedeţi, în toţi aceşti ani i-am intrebat pe doctori despre legătura dintre vaccinul DTP şi accesul lui iniţial, dar ei au continuat să ne spună că nu era nici o legătură. I-am crezut. Şi totuşi, acum dacă am datele medicale ale lui Kurt, văd că unul dintre acei doctori a sugerat ca el să primească numai o jumătate de doză de DTP. Dar nouă nu ni s-a spus aceasta niciodată.”

În următoarele douăzeci şi patru de ore, Kurt a avut zece convulsii grand mal. Începând de atunci, accesele lui au fost complet incontrolabile. ”Sunt atât de recunoscătoare că Kurt a învăţat ceea ce a învăţat înainte de acel al cincelea vaccin pentru că atunci creierul lui şi-a oprit complet dezvoltarea. Accesele lui sunt atât de violente acum încât tot corpul se contorsioneaza şi toracele este contractat, încât scoate nişte mormăituri puternice. Genunchii şi picioarele sunt acoperite de cicatrici unde s-a lovit singur. Poartă o cască cu o vizieră pe faţă pentru a-şi proteja dinţii. Dar chiar şi aşa, şi-a spart deja unul dintre dinţii noi din faţă. Vorbeşte foarte greu şi salivează mereu. Tocmai ce a fost spitalizat cu un streptococ în gât.”

Pentru mama lui Kurt, problemele sale de comportament sunt mai greu de stăpânit zi de zi decât accesele sale. ”Cu cât trece mai mult timp fără un acces, cu atât comportamentul lui se înrăutăţeşte. Este precum aburul care se adună în oală. Când capacul sare şi el are un acces, se calmează din nou. Înainte să aibă accesul, este atât de rău şi nesuferit că pişcă sau muşcă, loveşte sau ţipă cu putere. Şi totuşi poate fi cel mai blând şi bun copil din lume. Este ca doi oameni diferiţi. Câteodată ne rugăm să aibă un acces astfel încât să nu mai fie atât de rău. Apoi, când accesele apar des, ne rugăm să înceteze. Este o situaţie fără ieşire.”

Mama lui Kurt încearcă să nu fie supărată sau înverşunată împotriva doctorilor care au continuat să-i administreze lui Kurt vaccinul pertussis, mai ales al cincilea vaccin. ”Când Kurt are o zi cu adevărat rea şi se răneşte singur, nu mă pot gândi decât: “acei doctori blestemaţi, iată ce i-au făcut băiatului meu. Dar cred foarte tare în Biblie. Cred în Dumnezeu. Vom face tot ce putem mai bine cu ceea ce i s-a întâmplat lui Kurt. Trebuie să continuu să sper şi să cred în viaţă, nu numai pentru Kurt dar pentru ceilalţi copii ai mei.”

După transmiterea documentarului cinematografic “DTP: Ruleta Vaccinului”, un pediatru cu experienţă de la Eastern Shore din Maryland i-a scris lui Lea Thompson că el “întotdeauna îşi ţine respiraţia pentru primele douazeci şi patru de ore după ce administrează vaccinul. ”Cei cincizeci de ani de experienţă ai săi l-au învăţat că reacţii se întâmplă şi pot fi periculoase. Dacă doctorii ar învăţa să le spună parinţilor cum să-şi monitorizeze copiii pentru reacţii după fiecare vaccin DPT şi apoi să nu le mai facă vaccinuri dacă există o reacţie serioasă, cazuri precum acela al lui Kurt ar putea să fie evitate.

Contraindicaţii confuze înseamnă doctori derutaţi

Astăzi, un doctor sau părinte interesat să înveţe ce feluri de reacţii contraindică repetarea vaccinului pertussis este confruntat cu un număr de îndrumări şi opinii contradictorii, deoarece cei care fac politica în domeniul vaccinului răspunzători pentru emiterea de îndrumări nu au fost de acord unii cu alţii din punct de vedere istoric.

Doi producători particulari de medicamente sunt principalii distribuitori de vaccin DTP în Statele Unite: Divizia Laboratoarelor Lederle a American Cynamid Company Compania American Cynamid şi Laboratoarele Connaught. Fiecare include o listă de reacţii severe şi contraindicaţii în prospectele de informare asupra produsului care însoţesc cutiile cu vaccin distribuite doctorilor particulari şi clinicilor de sănătate publica. Deoarece producătorii au fost interesaţi să se protejeze faţă de acţiuni judiciare pentru decese şi lezări cauzate de produsul lor, ei au fost adesea cei mai prudenţi în definirea a cine ar trebui sau nu ar trebui să primească vaccinul.

Comitetul pentru Boli Infecţioase al Academiei Americane de Pediatrie (AAP) publică în mod periodic un raport cunoscut ca Red Book ( Cartea Roşie). Este folosit în primul rând de doctorii particulari şi conţine informaţii asupra a ceea AAP consideră a fi reacţii severe la vaccin şi contraindicaţii la vaccinuri.

Serviciul de Sănătate Publică al Statelor Unite are un ”Comitet consultativ pentru Practicile de Imunizare” (ACIP) care face recomandări asupra contraindicaţiilor şi folosirii vaccinurilor în clinicile de sănătate publică. Centrele pentru Controlul Bolilor (CDC) le publică în Morbidity and Mortality Weekly Report (Raportul Săptămânal asupra Morbidităţii şi Mortalităţii.

Deoarece comitetele de stabilire a politicii în domeniul vaccinului atât ale AAP cât şi ale CDC au ca scop principal promovoarea viguroasă a vaccinurilor pentru a obţine in Statele Unite o rată de vaccinare de 100% şi deoarece ele nu au fost ţinute răspunzătoare legal şi financiar pentru îndrumările asupra vaccinului pe care le-au stabilit, nu au fost atât de prudente precum producătorii de vaccin în încercarea de a evidenţia copiii cu risc mare.

O altă sursă importantă pentru informaţii asupra contraindicaţiilor sunt descoperirile şi recomandările cercetătorilor independenţi din domeniul vaccinului publicate în literatura ştiinţifică şi medicală din timpul ultimilor cincizeci de ani. Aceasta este o sursă valoroasă deoarece adesea rezultatul studiilor independente ale cercetătorilor care nu au legatură cu AAP sau CDC, sunt ignorate de cei ce stabilesc politica în domeniul vaccinului din aceste două organizaţii.

Pănâ acum trei ani, producătorii de vaccin, AAP şi CDC rareori erau de accord asupra subiectului contraindicaţiilor. Aceasta a cauzat confuzie de-a lungul ultimelor patru decade asupra a ceea ce este sau nu este o contraindicaţie la vaccinul pertussis.

Luaţi intrebarea, “ Cât de mare trebuie să fie febra facută de copil după un vaccin DTP înainte să fie considerată o contraindicaţie la alt vaccin pertussis?”. Red Book/Cartea Roşie de-a lungul anilor 1960 le-a spus doctorilor să dea doze parţiale de vaccin pertussis dacă sugarul a reacţionat cu “febră”. Dar ce înseamna “febră?” Pagina 11 a Carţii Roşii din 1972 a AAP spune 38 gradeC şi pagina 205 spune 40 gradeC. În 1988, Red Book/Cartea Roşie, ACIP şi laboratoarele au acceptat cifra de 40 gradeC, considerând-o “o contraindicaţie absolută.”

Semnul neurologic de somnolenţă (somnolenţă excesivă) a fost considerat ca o contraindicaţie în anii 1970 de către producătorii de vaccin, dar a fost eliminat de AAP ca o contraindicaţie în 1988, chiar dacă această reacţie severă nu este mai bine înţeleasă astăzi decât în anii 1970.

Dar în 1990, producătorii de vaccin, AAP şi ACIP în cele din urmă toţi au căzut de acord asupra importanţei unor astfel de reacţii neurologice precum convulsiile, encefalita/encefalopatia, colapsul/ şocul, ţipătul ascuţit şi semnele neurologice focale, listându-le drept contraindicaţii la un vaccin pertussis ulterior. Aceste reacţii neurologice recunoscute au servit ca îndrumări pentru a determina cauza şi efectul şi baza pentru a compensa copiii lezaţi de vaccinul pertussis, aşa cu a fost subliniat în Legea Lezării prin Vaccinarea Naţională a Copiilor din 1986.

Perioada de timp în care o reacţie trebuie să se întâmple pentru a fi considerată legată cauzal de vaccinul DPT, până foarte recent, nu a fost arătată clar în nici una din îndrumări. De exemplu, Cartea Roşie din 1982 a arătat că reacţiile precum febra şi indispoziţia trebuie ’’ să se întâmple în câteva ore de la imunizare” pentru a fi considerate contraindicaţii, dar nu a arătat nimic despre perioada de timp pentru convulsii, colaps sau encefalită.

Red Book/Cartea Roşie din 1988 totuşi, în cele din urmă a reuşit o anume precizie: encefalopatia în şapte zile, “o convulsie, cu sau fără febră” în trei zile, “ ţipăt persistent, neconsolat sau plâns timp de trei ore sau mai mult sau un ţipăt neobişnuit de acut” în patruzeci şi opt de ore, “ colaps sau stare precum şocul” în patruzeci şi opt de ore, sau “ temperatură de 39,5 grade sau mai mare” în patruzeci şi opt de ore – reprezintă contraindicaţii absolute ale vaccinărilor ulterioare.

În majoritatea statelor, vaccinul pertussis este cerut prin lege. Doctorii ştiu că un copil trebuie să aibă un anume număr de vaccinuri DPT ca să meargă la şcoală. Majoritatea doctorilor au fost învăţaţi foarte puţin în facultatea de medicină despre reacţii, contraindicaţii sau lezarea neurologică permanentă care poate fi cauzată de vaccinul pertussis. Mulţi încă administrează vaccin pertussis, chiar după ce o mamă raportează că copilul ei a avut febră mare, a plâns straniu sau a dormit excesiv dupa un vaccin DPT anterior. Dacă autorităţile din domeniul vaccinului sunt nehotărâte asupra reacţiilor considerate importante, este uşor de înţeles de ce mulţi doctori nu recunosc reacţiile care nu se întâmplă în interval de minute sau ore după vaccinare şi nu consideră aceste reacţii a fi contraindicaţii.

Janice Cockrell a studiat zece cabinete pediatrice din Richmond, Virginia, în 1982, pentru a “stabili incidenţa locală şi rezolvarea problemei reacţiilor. ”Ea a descoperit că “definiţiile de reacţii uşoare şi severe la DPT nu sunt clare în minţile multor pediatri bine pregătiţi. Este tulburător, pentru că pediatrii obişnuiţi din studiul nostru au administrat cel puţin o imunizare pe zi.”

Copiii în mâinile doctorilor neinformaţi

Declaraţia lui Cockrell că reacţiile severe “nu sunt clare” în minţile pediatrilor este o declaraţie medicală incompletă. Nu numai că doctorul din următorul caz nu era lămurit despre reacţiile şi contraindicaţiile la vaccinul pertussis, dar el nici nu a recunoscut o convulsie.

În interval de cincisprezece ore de la primul ei vaccin DTP la vârsta de şase săptămâni, Theresa a început să ţipe ascuţit şi să facă o temperatură de 37,5 grade (Cazul Theresei a fost descris pe scurt în Capitolul Trei.) Timp de două săptămâni după vaccin, în mod alternativ, a ţipat, s-a învineţit şi a intrat într-o stare de colaps. Când mama l-a chemat pe doctor, el a dat toată vina pe traumatismul naşterii.

“Am continuat să-l chem pe doctor,” a spus mama, “ şi el mi-a spus că, deoarece Theresa s-a născut prin cezariană, ţipă în acest hal. Mi-a spus că era din cauză că fusesem anesteziată ca să mi se facă cezariană.”

Pe când Theresa trebuia să facă al doilea vaccin două luni mai târziu, încetase accesele de ţipat şi începuse să stea în fund. În interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin, a făcut din nou temperatură de 37,5 şi din nou a ţipat şi a intrat într-o stare de colaps. Dar de data aceasta, a început să-şi arunce capul pe spate, ca apoi să îi cadă spre faţă.

Din nou mama ei l-a chemat pe doctor: ”Nu ştiam ce înseamnă aruncarea capului, aşa încât m-am întors la doctor şi el mi-a spus: “Mulţi copii fac aşa. Sunt spasme musculare. O să le depăşească. ”Eram totuşi îngrijorată, deoarece când îşi arunca capul, avea o privire pierdută. Puteai să-i vorbeşti şi nu-ţi răspundea. La început dura numai câteva secunde, apoi a devenit mai rău când le avea mai des şi ţineau mai mult. Şi nu mai dormea noaptea. Eram trează toată noaptea de la ţipetele ei.”

Doctorul a continuat să-i facă şi al treilea vaccin DTP. În interval de douăzeci şi patru de ore a făcut febră de 38 grade şi a avut episoade de colaps severe. “După al treilea vaccin, intra şi ieşea din accese de convulsii cât era ziua de lungă” a spus mama ei.” Nu puteam nici măcar să-i vorbim şi să o facem să se uite la noi. Se învineţea şi era atât de imobilă încât nu puteai să spui nici dacă respiră. Cel puţin o dată sigur s-a oprit din respiraţie pentru ca n-am putut să-i detectăm pulsul sau o respiraţie. Am luat-o şi am alergat cu ea, pentru că nu aveam maşina ca să ajung la doctor. Mama mea m-a dus la cabinetul doctorului şi când am ajuns acolo, Theresa încă intra şi ieşea din accese. Asistentele mi-au spus că probabil alergatul meu cu ea a zdruncinat-o făcând-o să respire din nou.”

Asistentele de la cabinetul doctorului au văzut-o pe Theresa pierzându-şi cunoştinta. “Mi-au spus că doctorul a crezut că Theresa avea accese. S-a uitat la ea şi mi-a spus că ar putea să aibă o tumoare la creier şi m-a trimis la un neurolog. Neurologul mi-a spus că toate analizele au ieşit negative şi că unii copii doar işi aruncă capul şi nimeni nu ştie de ce o fac. Am simţit că vaccinul avea legatură cu problema ei, dar ei continuau să-mi spună că nu avea. Vedeţi, după fiecare vacin pe care l-a făcut, ea se simţea mai rău, dar apoi îşi mai revenea. Aruncarea capului era tot mai mică şi apoi primea alt vacin, şi din nou era mai rău.

Chiar cu toate aceste semne neurologice întâmplându-se în interval de douăzeci şi patru de ore de la trei vaccinuri DTP distincte, doctorii tot au insistat ca Theresa să mai primeasca vaccin pertussis. “Ei încearcă să mă facă să o aduc să primească al patrulea vaccin DTP. Îmi spun că nu pot să o înscriu la şcoală fără el. Am incercat pediatru dupa pediatru, şi toţi îmi spun să fac vaccinul. I-am intrebat dacă nu ar putea lăsa componenta pertussis de o parte, dar nu vor.”

E de mirare că tot mai mulţi doctori se trezesc ei înşişi că sunt ţinte pentru procese de malpractică pentru că au administrat în mod repetat vaccin pertussis la sugari care avuseseră reacţii neurologice evidente la vaccinuri DPT anterioare ?

Patru decade de avertizări

Încă din anii 1940, când doctorii şi cercetatorii au devenit conştienţi de reacţiile adverse la DTP, le-au raportat în literatură şi adesea au recomandat ca practicienii din domeniul sănătaţii să se uite dupa semne de avertizare indicând că un copil are un risc mare de a reacţiona la vaccinul pertussis.

În 1947, Matthew Brody a fost unul din primii doctori care a suspectat că dacă un copil reacţionează cu simptome neurologice la un vaccin pertussis anterior, nu ar trebui să mai primească alta doză. El a ajuns la această concluzie după ce a observat doi sugari care au fost injectaţi cu vaccin pertussis în mod repetat în ciuda unei varietăţi de semne neurologice care au apărut după fiecare injecţie.

În Brooklyn Hospital Journal (Revista Spitalului Brooklyn), Brody a descris deteriorarea mentală şi decesul final al unui băieţel de cinci luni care a avut o istorie neurologică discutabilă chiar înainte de vaccinare şi a prezentat semne neurologice din ce în ce mai severe la două săptămâni după primul lui vaccin pertussis, o săptămână după al doilea vaccin , trei zile după al treilea vaccin şi în interval de douăzeci şi cinci de minute după al patrulea vaccin. A paralizat complet şi a murit şapte săptămâni mai târziu la vârsta de trei ani.

Brody a concluzionat: ”Apariţia somnolenţei, convulsiilor sau a altor complicaţii neurologice în interval de două săptămâni de la inocularea cu vaccinul pertussis ar trebui sa fie considerate o contraindicaţie la alte astfel de inoculari,” şi a avertizat împotriva “administrării acestor inoculari în prezenţa unei boli nediagnosticate a sistemului nervos central.”

În 1949, John A.Toomey a adunat date asupra treizeci şi opt de cazuri de reacţii severe la vaccinul pertussis şi i-a avertizat pe doctori în Journal of the American Medical Association (Revista Asociaţiei Medicale Americane) ca “nici un copil care are a) un istoric familial de convulsii, b) un istoric prezent de convulsii sau c) o boală de orice fel, îndeosebi dacă se referă în orice fel la sistemul nervos central, nu ar trebui să primească injecţii cu vaccinul pertussis în cantităţi mari”.

În 1953, W.C. Cokburn, revizuind tusea convulsivă şi vaccinarea pertussis în The Practitioner (Doctorul de medicină generală), i-a avertizat pe doctori: “copiii cu un istoric personal sau familial de boli nervoase organice nu ar trebui să fie inoculaţi” şi că “vaccinarea nu ar trebui sa fie încercată înainte de vârsta de şase luni şi ar trebui să fie făcută dupa imunizarea anti difterică, care este cea mai importantă.”

În acelaşi an, Karl-Axel Melin a scris în Journal of Pediatrics ( Revista Pediatriei) că se cuvine ca doctorii să-i “urmărească cu atenţie pe copii pe timpul imunizarii şi să întrerupă procedura la orice semne de complicaţii, în special dacă apare o convulsie în legatură cu imunizarea.”

Testele pe scară mare coordonate de Consiliul de Cercetări Medicale al Marii Britanii pentru a aprecia eficacitatea vaccinului pertussis la copiii în vârstă de la şase la optsprezece luni au exclus orice copil ‘’ cu un istoric personal sau familial de convulsii, epilepsie, hidrocefalie, deficienţă mentală sau stări similare”, ca şi orice copil care recent a fost bolnav de “pojar, oreion, gripă, vărsat de vant şi boli similare.” Aceasta este un bun indicator că doctorii care au făcut aceste teste credeau că toţi copiii cu aceste stări preexistente erau supuşi riscului de a reacţiona şi de a fi lezaţi de vaccinul pertussis.

În 1958, J.M.Berg a analizat 107 cazuri de lezări produse de vaccinul pertussis raportate în literatură până la acel moment şi le-a spus doctorilor în British Medical Journal (Revista medicală britanică): ”Orice sugestie de reacţie neurologică la inocularea pertussis ar trebui să fie o contraindicaţie absolută pentru o altă inoculare.”

În 1960, Strom a notat în British Medical Journal (Revista medicală britanică) că “vaccinarea continuată este contraindicată în mod absolut la orice sugestie a unei reacţii neurologice la o inoculare pertussis anterioară.”

În 1961, J.M.H.Hopper a scris în The Medical Officer (Funcţionarul medical): “În acest studiu, unora dintre copii li s-au dat alte doze de vaccin când boala a urmat injecţiilor anterioare. În multe cazuri, boala de o severitate similară s-a repetat… Desigur toţi sunt de acord că, dacă apar manifestări mai severe de boală, ca urmare a vaccinării pertussis, nu trebuie să se administreze alt vaccin pertussis.”

În 1967, Strom i-a avertizat din nou pe doctori în British Medical Journal (Revista medicală britanică) despre reacţiile neurologice la vaccinul pertussis, declarând că “marea majoritate a reacţiilor s-au întâmplat după prima injecţie. Injecţiile repetate au părut să producă aceeaşi reacţie.”

În 1969, Hannik le-a spus doctorilor la Simpozionul Internaţional despre Pertussis că “odată ce a survenit o reacţie majoră, o altă vaccinare cu vaccinul DTP-polio este contraindicată”.

În 1974, Kulenkampff, împreună cu alţii, a publicat un studiu despre copiii cu leziuni cerebrale după vaccinul pertussis în Archives of Disease in Childhood (Documente ale bolii în copilărie) şi le-a spus doctorilor că “la o treime din pacienţii noştri existau contraindicaţii la inocularea cu vaccinul pertussis, şi anume existenţa unui istoric anterior de accese sau un istoric familial de accese la o rudă de gradul unu; reacţie la inocularea precedentă; infecţie recentă recurentă; sau presupusă deficienţă neuro de creştere”. Ei au recomandat ca vaccinul pertussis să fie interzis acestui grup de copii mici cu mare risc şi amânat pentru cei recent bolnavi.

În 1979, Stewart a publicat un articol în Journal of Epidemiology and Community Health (Revista de epidemiologie şi sănătate comunitară) informând doctorii despre “Toxicitatea vaccinului pertussis: frecvenţa şi probabilitatea reacţiilor. ”El a notat că din 197 de cazuri de copii cu creierul lezat de vaccinul pertussis, la 129 li s-a administrat prima doză de vaccin pertussis în ciuda contraindicaţiilor şi la alţi 25 li s-a administrat în continuare vaccin pertussis în ciuda reacţiilor la o injecţie sau injecţii anterioare.

În 1981, studiul UCLA-FDA (publicat în Pediatrics) i-a informat pe doctori că 1 din 1750 imunizări cu DTP determiă o reacţie de şoc şi 1 din 1750 de imunizări determină o convulsie (adică 1 din 1875 vaccinuri DPT determină fie o convusie, fie un colaps). Autorii au recomandat ca la copiii cu convulsii, colaps sau plâns prelungit sau deosebit ar trebui să li se dea numai DT la vacccinările viitoare.

În 1981, National Childhood Encephalopathy Study (Studiul Naţional privind Encefalopatia în Copilărie) efectuat în Marea Britanie a găsit o corelare semnificativă între boala neurologică serioasă şi vaccinul pertussis şi a dat următoarele contraindicaţii la vaccinarea pertussis: ”un istoric personalsau familial de epilepsie sau alte tulburări neurologice, un istoric de convulsii sau iritaţie cerebrală în perioada neonatală, dovada unor deficienţe neurologice în dezvoltare şi prezenţa unei boli febrile la momentul propus al vaccinării”.

Aceste referinţe din literatura medicală pe o perioadă de aproape patru decenii sunt numai o mică proporţie a ceea ce este disponibil doctorilor americani să citească asupra subiectului reacţiilor şi contraindicaţiilor la vaccinul pertussis. Şi totuşi, în ciuda unui număr convingator de studii evidenţiind reacţii severe şi contraindicaţii inteligente, în 1980 Ronald Illingworth, un doctor britanic de seamă, specializat în imunizare, a scris că nu există probe epidemiologice sau patologice pentru a considera “reacţiile generale sau locale la o doză precedentă” drept o contraindicaţie la vaccinul pertussis.

Şi în 1991, comitetele ACIP şi Red Book (Cartea Roşie) au schiţat noi recomandări eliminând majoritatea contraindicaţiilor la vaccinul pertussis, incluzand ţipătul ascuţit şi convulsiile care se întâmplă în şaptezeci şi două de ore după un vaccin DPT, pe motiv că nu există dovada că vaccinul cauzează lezarea creierului. Ei şi-au bazat noua poziţie pe câteva studii finanţate de producătorii de vaccin şi efectuate la sfârşitul anilor 1980, de cei care stabilesc politica în domeniul vaccinului precum James Cherry, M.D., şi Edward Mortimer, M.D., care fac parte din Comitetul ACIP şi sunt de asemenea consultanţi plătiţi ai producătorilor de vaccin pertussis din Statele Unite. Aceste studii au fost în mod metodologic viciate şi inerent părtinitoare pentru a demonstra că nu există cauză şi efect între vaccinul pertussis şi lezarea permanentă a creierului. Doctorii învătaţi să creadă că vaccinul nu cauzează lezarea creierului şi că reacţiile la vaccin şi istoriile de convulsii nu sunt importante, nu vor recunoaşte o reacţie severă sau nu vor lua în considerare cu atenţie istoria medicală a unui copil înainte de a decide dacă să administreze sau nu în continuare vaccin pertussis. Consideraţi cazul următor:

Dylan s-a născut fără nicio problemă şi s-a dezvoltat ca orice alt nou născut sănătos. I s-a administrat primul lui vaccin DTP de către un doctor de medicină generală la vârsta de exact două luni. Patru săptămâni mai târziu, el a fost spitalizat cu acces grand mal care a durat opt ore. Toate analizele au ieşit negative şi nu s-a putut găsi nicio cauză pentru convulsie. El a fost pus pe Fenobarbital.

La o lună după această convulsie grand mal de opt ore, lui Dylan i s-a administrat alt vaccin DTP la o clinică de sănătate publică. De data aceasta convulsia s-a întâmplat la zece zile după vaccin. Din nou, nu s-a putut găsi o cauză şi doza lui de Fenobarbital a fost mărită.

În ciuda istoriei lui de două convulsii grand mal şi în ciuda faptului că era sub medicaţie anticonvulsivă, lui Dylan i s-a administrat al treilea vaccin DTP şapte luni mai târziu. La câteva ore, el a avut a treia convulsie grand mal, şi din acel moment ele au devenit frecvente şi incontrolabile. La vârsta de opt ani, el era serios retardat.

Dylan are o istorie a familiei de accese febrile. El are astm şi fratele lui de asemenea are astm plus o alergie severă la lapte.

Mama lui a spus,” Unele din accesele lui Dylan sunt atât de violente încât a avut şi stop cardiac cu ele. Este într-o clasă specială pentru copii serios şi profund retardaţi. Neurologul meu pediatru a spus că el nu ştia multe despre vaccin, dar înţelegea că numai accesele care au loc în douăzeci şi patru de ore după vaccin erau datorate vaccinului. El a spus că nu credea că problemele lui Dylan erau datorate vaccinului, dar nu putea spună sigur nu, deoarece starea lui Dylan e atât de asemănătoare cu accesele datorate vaccinului pertussis”.

Părinţii lui Dylan nu pot obţine pentru fiul lor un venit suplimentar din asigurarea socială şi drept urmare, facturile lui medicale i-au adus deja odată la faliment. Acum sistemul şcolar statal îi presează să-l injecteze pe fratele lui Dylan cu alt vaccin pertussis. “Băiatul meu mai mic are cinci ani şi nu vreau să primească vaccinul DTP rapel pentru că mi-e teamă ca el ar putea reacţiona cu accese” a spus mama lui Dylan. “Dar sistemul şcolar insistă sa-i administrez rapel înainte să meargă la şcoală.”

Unii copii nu ar trebui să fie vaccinaţi de loc

Imediat ce cercetătorii au remarcat că vaccinul pertussis are efecte secundare serioase , şi-au dat seama că mulţi dintre sugarii lezaţi erau într-o stare fizică sau neurologică proastă sau au avut istorii familiale de anumite afecţiuni medicale.

În 1969, Johannes Melchior a observat: ”Pare rezonabil, precum s-a făcut anterior, să recomandăm ca mare atenţie să se acorde fiecarei forme de vaccinare atât in ceea ce priveşte contraindicaţiile obişnuite precum infecţiile acute sau stările generale proaste, precum şi contraindicaţiile mai deosebite precum informaţii privind o posibilă lezare cerebrală (predispoziţie în familie, naşteri dificile, simptome neurologice neonatale, deviaţii în dezvoltare).”

Precum în cazul bolillor sau reacţiilor la alte toxine, măsura lezării de către vaccin este determinată de interacţiunea dintre o cauză externă (în acest caz vaccinul pertussis) şi starea copilului. Copilul care este vulnerabil congenital, a avut o naştere dificilă, sau a avut o sănătate şubredă la începutul vieţii, este un candidat posibil pentru lezarea de către vaccin.

Doctorii care fac cercetări asupra vaccinului pertussis vor elimina adesea din studiile lor ceea ce consideră a fi copii cu risc mare, chiar dacă acestor aceloraşi categorii de copii cu risc mare din populaţia generală li se administrează vaccin pertussis în mod curent. La Simpozionul FDA din 1982 Philip Brunell, preşedintele comitetului Red Book (Cărţii Roşii) a AAP a descris un studiu pe care l-a făcut asupra vaccinului pertussis: “Copiii incluşi în acest studiu erau toţi sănătoşi. Nu erau copii prematuri cu vreo problema SNC (a sistemului nervos central)… Înainte ca aceşti copiii să fie înregistraţi în studiu au fost examinaţi fizic pentru a exclude orice probleme profunde care poate i-ar fi supus unui risc suplimentar.”

Primul indiciu că un copil poate fi supus riscului de a reacţiona este conţinut în istoria medicală personală şi a familiei. Mamele ar trebui să-i ceară doctorului sau asistentei să ia istoricul medical al copilului şi familiei sale înainte de a-i administra primul vaccin. Următoarele informaţii ar trebui să fie incluse: istoric de convulsii sau boli neurologice ale copilului sau familiei apropiate; istoric de iritare cerebrală anterioară; istoric puternic de alergii severe la copil sau în familia apropiată; prematuritate sau greutate mică la naştere; boală cronică sau o boală severă recentă; un frate, soră, mama sau tata care au avut o reacţie severă la vaccinul DPT; sau o reacţie severă a însuşi copilului la un vaccin DTP anterior.”

Istorie personală sau a familiei de convulsii sau boală neurologică

Anglia, Suedia sau Olanda, şi alte ţări au considerat un istoric de convulsii sau boala neurologică a copilului sau familiei apropiate (frate, sora, mama sau tata) drept o contraindicaţie la vaccinul pertussis.

În 1977, Ministerul Sănătăţii şi Asigurărilor Sociale din Anglia a declarat că, copiilor nu ar trebui să li se administreze vacin pertussis dacă ei prezintă una din următoarele: ”Istoric de accese, convulsii sau iritare cerebrală în perioada neonatală. Istoric familial de epilepsie sau alte boli ale sistemului nervos central.”

În 1975 o adunare internaţională a experţilor din domeniul vaccinului pertussis, sponsorizată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), a recomandat: „copiii din familii cu istoric de tulburări neurologice nu ar trebui să fie vaccinaţi.”

Dar cei ce fac politica în domeniul vaccinului în Statele Unite – din Academia Americană de Pediatrie (AAP) şi din Centrele pentru Controlul Bolilor (CDC) ale guvernului federal – nu sunt de acord cu restul lumii. Ei au mult mai puţine ezitări în a vaccina un copil cu o tulburare neurologică în desfăşurare şi încă resping contraindicaţia bazată pe un istoric familial de boală neurologică.

În 1982, Red Book (Cartea Roşie ) a AAP a declarat inflexibil , “Cel mai frecvent apar întrebări despre copii cu tulburări convulsive cu sau fără alte anomalii neurologice. Convulsiile care nu sunt frecvente, întâmplate cu luni sau ani în urmă, sau sunt bine controlate, nu contraindică vaccinul pertussis. În mod similar, stări neurologice ne-progresive precum paralizia cerebrală şi majoritatea cazurilor de retard în dezvoltare nu sunt contraindicaţii…. Un istoric familial de convulsii sau altă boală neurologică nu este o contraindicaţie.”

Este un sugar ale cărui convulsii sunt “bine controlate” cu fenobarbital într-adevăr un subiect potrivit pentru vaccinare? Este acesta într-adevăr echivalentul unui sugar sănătos?

Această Red Book (Carte Roşie) a AAP se declară împotriva vaccinării numai în prezenţa “unei boli neurologice progresive, evolutive (precum encefalomielopatia progresivă) şi atunci “numai dacă ar putea apare confuzie cu privire la legătura vaccinului cu evoluţia bolii.”

Şi-a justificat poziţia declarând că tusea convulsivă este o ameninţare mult mai mare pentru un copil cu o tulburare neurologică. ”Riscul bolii şi al complicaţiilor ei trebuie cântărit faţă de riscurile vaccinului. Prevalenţa locală curentă a bolii ar trebui considerată şi ar trebui de reamintit că boala însăşi este asociată cu complicaţii severe ale sistemului nervos central într-o proporţie mai mare decât este vaccinul.”

Dar cu aproape 95 la sută din populaţia Statelor Unite imunizată împotriva pertussis, este riscul infecţiei atât de mare încât copiii cu convulsii sau cu alte probleme neurologice trebuie de asemenea să fie vaccinaţi ?

Red Book (Cartea Roşie) a AAP subliniază că, copiii cu o istorie personală de convulsii “prezintă un risc mărit de a face o convulsie urmare primirii vaccinului pertussis şi pojar”. Deci părinţii acestor copii ar trebui să fie informaţi despre “riscul mărit al unui acces urmare imunizarii pertussis sau pojar”, şi “sfaturi ar trebui furnizate despre îngrijirea medicală corespunzătoare în puţin probabilul caz al unui acces”. În fapt, CDC raportează că unii copiii cu istoric anterior de convulsii au de nouă ori mai multe şanse să facă o convulsie după un vaccin DTP.

Comitetul Consultativ pentru Practicile Imunizării (ACIP) al CDC a recomandat în 1985 ca “copiii mici şi copiii cu stări neurologice stabile, incluzând accese bine controlate, pot fi vaccinaţi….. Profilaxia anticonvulsivă ar trebui avută in vedere când se administrează DTP unor astfel de copii. ”Un copil cu “tulburare neurologică evolutivă” exprimată în forma unor convulsii continue nu ar trebui să primească vaccinul DPT câteva luni. Dacă, până atunci, tulburarea neurologică şi-a încetat evoluţia sau este “bine controlată’’ (cu fenobarbital sau alte medicamente) vaccinarea poate fi făcută. În 1989, a anunţat că “istoricul familial de convulsii” nu este o contraindicaţie.

Prin urmare, atât comitetul Red Book (Cărtii Roşii) cât şi ACIP încearcă să facă distincţie între “o tulburare neurologică severă” şi una care este “controlată”. Ce înseamnă aceasta în practică este că doctorul din Clinica Publică de Sănătate, care poate să vaccineze patruzeci sau cincizeci sau mai mulţi sugari în fiecare zi trebuie să determine în cele patru sau cinci minute acordate fiecărui sugar, daca starea lui neurologică este sau nu “evolutivă”. Lucru, bineînţeles, imposibil.

Indecizia Comitetului Consultativ se reflectă în formularul de “Informaţii Importante” pe care părinţii se presupune că le citesc înainte de a permite ca copiii lor să fie vaccinaţi. Pe o parte a paginii scrie: ”Oricine a avut o convulsie sau se bănuieşte a avea o problemă a sistemului nervos… nu ar trebui să facă aceste vaccinuri fără a se consulta cu un doctor.” Pe cealaltă parte scrie: ”Copiii cu istoric personal de convulsii şi a căror problemă a sistemului nervos este stabilă pot primi vaccinul DPT…. Totuşi, trebuie să-i spuneţi persoanei care va administra imunizarea despre un astfel de istoric şi să discutaţi posibilitatea folosirii medicamentelor antipiretice.”

Acest formular îndeamnă ca sugarii cu “istoric familial de convulsii’’ să fie vaccinaţi, deşi notând în mod salutar că “copiii ai căror frate, soră sau părinte au avut vreodata o convulsie au mai multe şanse să aibă o convulsie după ce primesc vaccinul DTP”. CDC raportează că, copiii cu istoric familial de convulsii au de trei ori mai multe şanse să aibă o convulsie după un vaccin DPT.

Producătorii de vaccin preocupaţi de acţiuni judiciare sunt mai prudenţi asupra acestui punct. Laboratoarele Lederle au declarat în prospectul produsului lor din 1980, “ Imunizarea de rutină cu acest produs nu ar trebui încercată dacă copilul are istoric personal sau familial de boală a sistemului nervos central sau convulsii. ”Prospectul produsului din 1989 al Laboratoarelor Connaught de asemenea avizează împotriva vaccinării oricărui copil cu “istoric personal sau familial de tulburare de accese” sau cu “o stare neurologică caracterizată prin tulburări de creştere sau dezvoltare neurologică.”

Se poate spune despre această contraindicaţie că perpetuează confuzia. Pediatrii, Serviciul de Sănătate Publică şi producătorii toţi au vederi uşor diferite asupra semnificaţiei unei istorii personale sau familiale de accese şi convulsii. Această confuzie poate să fi fost ceea ce a transformat-o pe Caroline dintr-un sugar sănătos într-unul epileptic.

Ea a fost un sugar foarte inteligent, stând in şezut la patru luni şi târându-se la şase luni. După primul ei vaccin DTP, a făcut o febră de 38 grade şi era puţin agitată. O lună mai târziu, a avut prima ei convulsie grand mal.

În ciuda acestui istoric, i s-a administrat al doilea vaccin DTP şi din nou a făcut febră de 38 grade, precum şi stare de iritabilitate. Două săptămâni mai târziu, a avut a doua convulsie grand mal. Pediatrul totuşi nu a considerat istoricul ei de accese a fi important. I-a administrat al treilea vaccin DTP. În 12 ore Caroline a intrat într-o convulsie grand mal de o oră şi jumătate.

“A primit vaccinul la mijlocul zilei,” a spus mama ei. “ Şi a avut convulsii toată seara. Puteam să o simt în braţele mele cum se contracta atât de des. Nu mi-am dat seama că erau accese. În timpul nopţii, a avut un acces grand mal timp de o oră şi jumătate.”

Spitalul nu a putut găsi nici o infecţie sau motiv pentru accesul Carolinei, deşi ea a făcut iar o febră de 38 grade.”Doctorii ne-au spus că ar avea un prag scăzut la febră. Fratele soţului meu avusese câteva accese febrile când era copil.”

Dar în lunile următoare, Caroline a început sa aibă accese fără febră. A fost diagnosticată cu ‘’epilepsie idiopatică.” În ultimii opt ani, accesele ei au devenit mai frecvente şi ea este pe o listă lungă de anticonvulsive care nu au efect. Câteodată ea are şi câte o convulsie grand mal zilnic.

“Am învăţat să trăim cu accesele,” a spus mama ei, “dar dizabilitaţile de învăţare sunt într-adevăr greu de depăşit şi devin mai rele cu timpul. Testele arată coeficientul de inteligenţă în scădere.”

Nu va fi niciodată vreo modalitate de a şti dacă accesele Carolinei ar fi devenit atât de frecvente şi incontrolabile precum sunt azi dacă pediatrul ei ar fi scos vaccinul pertussis din cel de-al doilea, şi îndeosebi, din al treilea vaccin . Dar cazul ei şi multe altele ca al ei sugerează că aceşti copiii cu istoric de accese au un mare risc de a dezvolta stări de accese mai serioase când li se administrează în continuare vaccin pertussis.

Un membru de familie care a reacţionat la un vaccin DPT

La multe boli sau stări care sunt moştenite genetic, a fost bănuită şi este discutată în literatură o predispoziţie familială la reacţiile la vaccin. Totuşi Interagency Group (Grupul Interdepartamental) pentru Monitorizarea Evoluţiei Vaccinului a declarat în 1983, “Perspectiva că reacţiile adverse la imunizarea de rutină pot fi influenţate genetic pare neobişnuită”. Această atitudine este deconcertantă având în vedere numărul impresionant de declaraţii ale cercetătorilor din domeniul vaccinului că reacţiile la DTP sunt răspunsuri “ idiosincratice”, adică sub control genetic.

Menţionat anterior, în 1946, Werne şi Garrow au raportat morţile a doi gemeni identici în interval de douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin DTP. Acelaşi rezultat la gemeni identici este dovada puternică a unei predispoziţii genetice. Şi nu numai că a fost menţionată frecvent în literatură posibilitatea unei astfel de “predispoziţii constituţionale” sau genetice,dar a fost de asemenea evidenţiată în rapoarte asupra câtorva copii lezaţi de vaccin dintr-o singură familie.

După ce a analizat un grup de copii mici care s-au îmbolnăvit după vaccinarea pertussis, Hopper a notat: “Probele sugerează că sensibilitatea la boala urmare a vaccinării pertussis este transmisă de la generaţia precedentă, la fel cum sunt multe alte trăsături”. Halpern şi Halpern au menţionat “specificul constituţional al pacienţilor” drept unul dintre factori cauzali.

Strom s-a referit la o “anume predispoziţie individuală.” Kulenkampff a raportat un caz de reacţii la gemeni identici, unde unul a orbit temporar şi apoi a devenit retardat mental, în vreme ce celălalt a murit în status epilecticus. Ea a sugerat că reacţiile pot fi datorate unui “răspuns idiosincratic”. Ehrengut a menţionat de asemenea reacţii ale gemenilor identici, indicând “predispoziţia genetică.”

În 1982, Linthicum şi colegii săi au folosit B.pertussis pentru a cauza în mod deliberat encefalomielită acută autoimună. Ei au constatat că se pot obţine tipuri de şoareci care să reziste la capacitatea B.pertussis de a cauza encefalomielita, sugerând că această trăsătură este sub control genetic.

Pitman a scris în 1970: ”Rămâne probabilitatea ca vaccinul pertussis să cauzeze în rare ocazii o reacţie neurologică la un copil cu o predispoziţie individuală. Natura factorului reactiv este necunoscută.” Şi Grupul (pentru) Vaccinuri Bacteriale din 1979 a raportat,” Unele reacţii sunt intrinsece procesului imunizării umane şi se întind de la traume psihice la reacţii idiosincratice fatale care sunt extrem de rare şi sunt o întamplare de neevitat a introducerii de substanţe străine în oameni”.

În Anglia, unde cercetătorii încearcă să găsească un marker genetic la copiii care fac complicaţii de la vaccinul pertussis, se lucrează asupra problemei importante de a şti cum să îi triem pe copiii cu predispoziţii genetice. Steinman continuă de asemenea să investigheze problema predispoziţiei genetice.

În mod evident, mai mulţi factori trebuie să concure pentru a predispune un copil să reacţioneze violent la vaccinul DPT. Într-un copil fără predispoziţie genetică, chiar o sănătate şubredă poate să nu ducă la o reacţie severă. Dacă un astfel de copil este sănătos cu un sistem neurologic bine dezvoltat, chiar prezenţa unei alergii la lapte poate să nu încline balanţa şi să nu declanşeze o reacţie accentuată. Dar unele combinaţii de prematuritate, greutate mică la naştere, sistem neurologic nedezvoltat, un istoric personal sau familial de convulsii, boală neurologică, alergii severe, o infecţie recentă sau severă, plus vaccinul pertussis, pot fi suficiente să cauzeze moartea prematură sau o viaţă întreagă de accese incontrolabile, paraplegie sau retard mental.

Motivul pentru care Interagency Group (Grupul Interdepartamental) priveşte conceptul de predispoziţii genetice ca “neobişnuit” poate fi deoarece idea nu este bine venită. Louis Cooper, M.D., profesor de pediatrie la Universitatea Columbia şi preşedinte al membrilor din New York a AAP, a declarat în The MacNeil-Lehrer Report din 1983: “Una din problemele cu care ne confruntăm cu toţii este că nu ştim care sunt adevăraţii indicatori ai riscului.”

Încă nu există vreo tehnică care să indice exact care sugari au o astfel de predispoziţie genetică. Aceasta înseamnă că, cel puţin pentru acum, un anumit număr de copii pot fi condamnaţi la moarte sau lezare permanentă de către vaccinul pertussis din cauza unei predispoziţii inerente şi ca atare de nedescoperit.

Aceasta este o idee pe care doctorii o găsesc neplăcută. Ar putea constitui o barieră serioasă la orice program de vaccinare în masă obligatorie. Oficialilor guvernamentali din domeniul sănătăţii le este mult mai acceptabil să identifice “loturi la risc” decât să caute un număr necunoscut de sugari care ar putea fi din punct de vedere genetic vulnerabili la un vaccin care este sigur pentru atât de mulţi alţii. Şi chiar dacă rezolvarea se găseşte câteodată, aceşti sugari pot să nu fie niciodată salvaţi, pentru că identificarea markerului genetic se poate dovedi prea costisitoare şi incomod de folosit la verificarea a mai mult de 15 milioane de copii vaccinaţi în fiecare an.

Dacă cercetătorii din domeniul vaccinului ar fi descoperit un marker genetic cu douăzeci de ani în urmă, cinci membri dintr-o familie poate nu ar fi fost afectaţi de vaccin. Ken, în vârstă de unsprezece ani este unul din cei patru copii. Tatăl lui a reacţionat sever la vaccinul DTP atunci când era copil. Fratele mamei lui a avut primul lui acces la patruzeci şi opt de ore de la vaccinul DTP şi este într-o instituţie de boli mentale cu accese incontrolabile. Ken şi cei trei fraţi şi surori ale sale au făcut febre foarte mari timp de zile după vaccinurile lor DTP şi toţi au vomat cu jet formulele lor de lapte până când au făcut un an.

Ken a vomitat cel mai mult formula şi de asemenea a avut reacţia cea mai severă la cele trei vaccinuri DTP. ”A făcut o febră de 39 grade patru zile la rând dupa primul lui vaccin şi a plâns constant,” a spus mama lui. “Îi era extrem de rău. Soacra mea a stat cu mine a doua sau a treia noapte pentru că nu puteam să dorm de loc. Ken a fost treaz patru zile şi nopţi la rând. A avut aceeaşi febră mare zile întregi după al doilea şi al treilea vaccin.”

Ken are un coeficient de inteligenţă peste medie, dar are dizabilităţi de învăţare.

”Sare cuvinte şi litere când citeşte. Când scrie, el scrie toate cuvintele împreună, nu există spaţii între cuvinte. O profesoară a spus că a scris o lucrare şi ea nu a putut citi un singur cuvânt din ea. L-a pus să o citească în clasă, şi el a citit-o într-adevăr repede şi a ştiut exact ce a scris. Lui Ken îi plac sporturile dar nu are coordonare ca ceilalţi copii. El este îngrijit de un om care lucrează cu copii cu probleme de percepţie vizuală.”

Două din surorile lui Ken, care de asemenea au făcut febră mare timp de câteva zile după vaccinurile DTP, sunt de asemena în clase pentru cei cu dizabilităţi de învăţare, dar problemele lor de percepţie vizuala sunt mai puţin severe decât cele ale lui Ken. Surorii lui mai mici i s-a administrat numai un vaccin DTP şi ea nu are de loc dizabilităţi de învăţare.

Când tatăl lui Ken a reacţionat sever la un vaccin DPT în copilărie, mama lui a notat in jurnalul său de sugar cât de bolnav a fost. “Soacra mea a scris că el a plâns mult şi i-a fost foarte rău,”a spus mama lui Ken.”Ceea ce este interesant este că a avut probleme la şcoală cu cititul şi scrisul. El încă scrie oribil.”

Unchiul lui Ken are douăzeci şi doi de ani şi este într-o instituţie de boli mentale. Primul lui acces a apărut în patruzeci şi opt de ore de la un vaccin DPT şi acum ele sunt incontrolabile.”

“Trebuie să continue să îi schimbe medicaţia să încerce să le controleze,”a spus mama lui Ken.” Au făcut tot felul de teste fratelui meu şi toate se întorc negative. Mama mea a vorbit cu administratorul instituţiei unde este el, care a spus că se pare că vaccinul este cel care i-a cauzat accesele şi retardul.”

Mama lui Ken a schimbat recent doctorii, şi noul ei doctor este de accord că istoricul medical al familiei de reacţii severe la vaccinul pertussis ar fi trebuit să-i scutească pe ceilalţi trei copii ai ei de a fi vaccinaţi.

“Noul meu doctor a spus că lui Ken nu ar fi trebuit sa i se mai administreze niciodată vaccin pertussis după primul vaccin când a făcut febră de 39 timp de patru zile. N-am avut probleme să-l conving să nu mai administreze vaccin pertussis bebeluşului meu. De fapt, el chiar a spus că bebeluşului meu nu ar fi trebuit să i se dea niciodată nici chiar o singură doză de vaccin pertussis din cauza istoriei familiei noastre de reacţii.”

Ken şi surorile lui toţi au avut colici şi vomă cu jet după ce au băut formula cu lapte. Ken a fost cel mai rău.

“Am încercat să îl alăptez, dar nu m-au ţinut nervii. Toţi au fost pe formulă de lapte majoritatea copilăriei lor. Toţi au vomat aşa de rău încat îmi amintesc că am hotărât că nu avea sens să curăţ covoarele până ce nu creşteau. Când Ken vărsa, arunca la distanţă de 1-2 metri prin cameră. Dacă ne duceam la biserică şi îl ţineam pe umăr, el vărsa pe persoana din spatele meu.

“Dacă am putea împiedica chiar şi o familie să treacă prin ceea ce am trecut noi, noi vrem să o facem. Întreaga noastră familie a fost afectată. Ceea ce i s-a întâmplat fratelui meu mă doare cel mai tare. Şi faptul că ceea ce i s-a întamplat lui putea să se întâmple copiilor mei pentru că le-am administrat vaccin pertussis este înspăimântător.”

Sunt alte familii în America care au câţiva copii lezaţi de vaccinul pertussis. Una dintre cele mai tragice istorii este aceea a unei familii din sud care şi-a văzut un fiu murind de la o reacţie adversă la un vaccin DTP şi acum îl văd pe al doilea fiu murind în acelaşi fel.

“ Primul meu fiu, Brandon, a murit la nouăsprezece luni din acelaşi motiv din care fiul meu Tom moare acum. Amândoi băieţii mei au făcut febră după vaccinuri şi apoi au făcut convulsii. Într-o săptămână de la primul lui vaccin DTP, Tom a început să se uite fix şi să facă mişcări neregulate cu mâinile. Zvâcnea şi îşi arunca mâinile cum nu mai făcuse niciodată înainte. La fel cum erau convulsiile lui Brandon, convulsiile lui Tom sunt atât de rele încat continuă să aspire salivă în plămâni, ceea ce cauzează pneumonie.”

Când Tom a început să aibă accese după primul lui vaccin DTP, un doctor i-a spus mamei lui că exista o legatură cu DPT.” Doctorul a spus că el credea că problemele lui Tom erau cauzate de vaccin, şi apoi a scos fişa lui Brandon şi a spus că se poate foarte bine ca Brandon să fi fost lezat de acelaşi lucru. El a spus că amândoi au reacţionat în acelaşi fel.”

Convulsiile lui Brandon au fost incontrolabile şi la fel sunt cele ale lui Tom. Tom ia trei anticonvulsive diferite de trei ori pe zi.

“Brandon a murit pentru că ajunsese atât de slabit. Avea atât de multe accese încât nu se putea relaxa sau mânca. În cele din urmă a făcut pneumonie cronică starea lui s-a înrăutăţit şi a murit la nouăsprezece luni. Acum îl văd pe Tom făcând acelaşi lucru,” a spus mama lui.” A împlinit opt ani ieri, şi doctorii tocmai i-au introdus un tub pe gât ca să îl putem hrăni. El doar zace acolo pe canapea. Nu poate merge, vorbi sau se hrăni singur. Cu greu plânge vreodată exceptând când îl doare urechea. Face mereu infecţii la ureche. Astăzi a avut şapte accese. Ultimele două dăţi când a fost spitalizat, au trebuit să ii reducă injecţiile intravenoase deoarece venele lui sunt atât de slabe încât nu pot să i le mai facă.”

Mama lui Tom are grijă încontinuu de fiul ei care e pe moarte. Ea spune că nu ştie de unde are puterea să il vadă pe al doilea fiu murind la fel ca primul. “De fiecare dată când doctorii îţi spun ceva rău, te afectează şi plângi până nu mai poţi. Apoi te opreşti şi începi din nou să trăieşti cu asta. Când ei mi-au spus că săptămâna aceasta va trebui să îl hranesc prin tub, m-am gândit, nu pot să rezist la asta din nou. Îmi amintesc cum l-am hrănit pe Brandon prin tub, de asemenea, pentru un timp înainte să moară. Este pentru binele lui Tom. Nu poţi să îl laşi să zacă şi să moară de foame. Aşa încât o faci.”

Ei îi este teamă pentru fiica ei de doi ani, teamă de ceea ce se va întâmpla când statul insistă ca ea sa fie vaccinată pentru şcoală. „Nu vreau sa fie vaccinată. Băiatul meu mai mare a făcut toate vaccinurile. A făcut febră dar nu lezare a creierului. Numai Brandon şi Tom nu au putut să supravieţuiască vaccinului. Dar nu vreau să risc cu fetiţa mea.”

Câte multe alte familii din America au făcut sacrificiul pe care această mama l-a făcut? Câte multe alte familii cu câţiva copii având accese incontrolabile, dizabilităţi de învăţare sau handicapuri fizice pot să-şi găsească cauzele problemelor lor de sănătate în vaccinul DTP?

Istoricul unei iritări cerebrale anterioare

În primele zile de viaţă, unii bebeluşi pot avea semne de iritare cerebrală datorată complicaţiilor sarcinii sau dificultăţilor de la naştere. Astfel de semne pot include ţipăt encefalitic, poziţie opistotonică(copilul se sprijină pe cap şi călcâiele şi îşi arcuieşte spatele) sau comportament neobişnuit de agitat şi iritabil. Oricare ar fi cauza, astfel de semne trebuie raportate unui doctor.

Anglia consideră istoricul “de iritare cerebrală în perioada neonatală” a fi o contraindicaţie. Rapoarte de la părinţii copiilor lezaţi de vaccin par să sprijine aceasta. Mama lui Linda îşi aminteşte cum a reacţionat fiica ei cu ţipăt ascuţit, colaps şi somnolenţă excesivă într-o oră de la primul ei vaccin DTP.

“Era foarte agitată din ziua în care s-a născut. Niciodată nu a dormit mai mult de două ore odată. Majoritatea sugarilor, când îi pui in pat, stau nemişcaţi cel puţin pentru un moment sau două. Dar ea se zbătea şi se foia şi nu-şi punea capul jos. Se zbătea şi agita încontinuu ca şi cum ar fi fost un peşte scos din apă.

Apoi când a primit primul ei vaccin DTP la vârsta de şase săptămâni, în interval de o oră ea a ţipat foarte straniu. Era un ţipăt oribil pe care nu l-am mai auzit niciodată înainte. Apoi a leşinat şi a dormit douăzeci şi patru de ore şi n-am putut să o trezesc de loc”.

Linda a continuat să ‘’leşine’’ de sute de ori în următorii ani şi este acum hiperactivă cu o tulburare emoţională şi deficit de atenţie şi lipsă de concentrare.

Istoric de alergii severe

Legatura dintre vaccinare şi alergii este complexă. Dacă sugarul are o reacţie alergică la un vaccin (incluzând o reacţie la Thimerosal, conservantul cu mercur adesea găsit în vaccin) ACIP, Red Book (Cartea Roşie) şi producătorii toţi numesc aceasta o contraindicaţie sau chiar o contraindicaţie ‘’ absolută’’ la vaccinuri repetate.

Dar atât Red Book (Cartea Roşie) cât şi ACIP şovăie în a accepta o stare alergică preexistentă ca o contraindicaţie. ACIP în 1989 a anunţat că “un istoric de alergii nespecifice sau rude cu alergii” nu este o contraindicaţie la vaccinare. Red Book Cartea Roţie nu menţionează alergiile preexistente ca o contraindicaţie.

În Anglia în timpul anilor 1950 şi 1960, un istoric personal sau familial de alergii era o contraindicaţie. Prospectul produsului DTP al Dow Chemical Company (Compania Chimica Dow) din anii 1960 recomanda doze fracţionale de vaccin la sugarii cu ‘’ un puternic istoric familial de alergie.” Mai recent, guvernul fostei Germanii de Est a recomandat ca “persoanelor cu simptome evidente de boala alergică’’ să nu li se faca vaccin DTP decât la 4 săptămâni după recuperare.

La începutul istoriei imunizarii pertussis, erau mai multe discuţii despre alergii şi astm.

În 1953, Koeng a descris un copil cu o “stare asemănătoare astmului pe timpul anotimpului rinitei alergice” care a reacţionat violent la un vaccin DTP ( convulsii tonico-clonice). El a recomandat ca copii cu “boli alergice” sau un istoric familial de alergie să nu primească vaccinul. Halpern şi Halpern au observat în 1955 că unii doctori cereau doze fracţionale la copiii astmatici şi alergici, după ce au observat atacuri de astm şi apariţia de astm la copii anterior sănătoşi, după vaccinarea DTP.

În 1961, J.M. Hooper a constatat că, într-un grup de sugari care au reacţionat violent la vaccinul pertussis, exista de două ori mai mult decât obişnuit incidenţa de eczeme, astm, rinită alergică şi erupţii alergice pe piele la copil şi fraţii, părinţii şi bunicii lui decât într-un grup martor de aceeaşi mărime.

În 1969, Charlotte Hannik a găsit o istorie pozitivă de familie de alergii într-o proporţie semnificativă de copii mici care au reacţionat cu ţipete ascuţite, şoc şi convulsii.

Aceste observaţii au fost întărite de Lawrence Steinman, care a publicat un studiu în 1982 concluzionând că predispoziţia genetică poate juca un rol în susceptibilitatea la reacţiile la vaccinul pertussis. Munca lui cu şoareci sugerează că o istorie personală sau a familiei de alergii, îndeosebi alergii la lapte, poate fi un semnal de avertizare.(Vedeţi Capitolul Trei, “Lezare pe termen lung”).

Nu este o noutate pentru Lisa şi mama ei că o istorie serioasă de alergii, personală şi de familie, supune un copil unui risc mare de a reacţiona la vaccinul DPT. Acum un tânăr matematician, Lisa s-a născut cu alergii excepţional de severe şi un coeficient de inteligenţă excepţional de mare.

Mama ei a spus,” Lisa a avut mereu alergii severe. S-a născut cu o eczemă acoperind-o din cap până în picioare. Mama mea, eu însămi şi Lisa suntem foarte alergice la lapte. Lisa a avut multe colici şi a trebuit să fie pusă pe formula de soia, ca toţi copii mei pentru că sunt toţi alergici. Eu am eczemă şi alergii alimentare. Lisa este atât de puternic alergică la alune încât un fursec cu unt de alune aproape a omorât-o. Tatal ei are astm sever şi Lisa are astm.

Ea a fost un sugar foarte special întrucât a început să vorbească la cinci luni şi vorbea în propoziţii la şapte luni. A devenit subiectul unui studiu la o universitate importantă şi cercetătorii continuau să îi urmărească evoluţia pe măsură ce creştea. Lisa a reacţionat la primele ei vaccinuri DTP cu febră mare, ţipăt ascuţit şi o umflătură mare, fierbinte, roşie la locul injecţiei. Mama ei a spus: ”Febra ei după primele trei vaccinuri a fost chiar mare. A trebuit să îi fac băi reci. Plânsul ei era mai mult ca ţipătul de colici severe sau dureri. Şi umflătura era de mărimea unui ou, fierbinte şi roşie.”

Dar al patrulea vaccin al Lisei la vârsta de şase ani a fost cel care a provocat convulsii petit mal. Ea a primit vaccinul dimineaţa şi s-a întors la şcoală. În patru ore, învăţătoarea a găsit-o palidă, vorbind anapoda şi uitându-se fără să reacţioneze, cu ochii dilataţi. Era primul ei acces petit mal.

A fost internată imediat într-un spital, unde doctorii nu au putut găsi nici un motiv pentru acces. O săptămână mai târziu, a avut un alt acces petit mal. A fost pusă pe medicaţie anticonvulsivă până la vârsta de unsprezece ani; apoi nu a mai avut accese până la şaptesprezece ani. Doar ce intrase la colegiu, când a avut primul ei acces grand mal. De atunci, accesele grand mal au devenit incontrolabile în ciuda medicaţiei.

Lisa a spus : ”Nici astăzi nu pot să beau lapte, pentru că mă umplu de urticarie. Şi dacă mă apropii de ulei de alune, aş putea muri. Toţi cei din familia mea au alergii severe, dar ale mele sunt cele mai rele. Nici un doctor nu a fost vreodată în stare să găsească o leziune în creierul meu. Diagnosticul meu este “accese convulsive de cauză necunoscută.”

Lisa şi mama ei amândouă cunosc efectul devastator pe care accesele Lisei le-au avut asupra vieţii ei. Mama ei a spus: ”Lisa a fost şi este un individ excepţional de înzestrat. Înainte de acel al patrulea vaccin, singurele ei probleme de sănătate erau alergiile severe. Acum ea trebuie să facă faţă la frica dacă va avea sau nu un acces grand mal la locul de muncă sau într-un magazin sau la o petrecere. Oamenii nu înţeleg ce sunt accesele. Exista înca multă discriminare şi ostracizarea persoanelor cu epilepsie”.

Lisa vorbeşte ca o cunoscătoare despre temerile ei.”Iau şase tablete de Tegretol pe zi şi niciodată nu ştiu de la o zi la alta dacă voi intra într-un acces grand mal şi pierde de la zece minute la o oră şi jumătate din viaţa mea. Se poate întâmpla oriunde, oricând, la lucru sau acasă sau pe stradă. Este înspăimântător să îmi revin şi să nu ştiu ce am spus sau făcut.”

Jackie este alt copil care are un istoric personală şi familial semnificativ de alergie la lapte. Ea a reacţionat în zece ore de la al doilea vaccin DPT cu un acces şi astăzi are accese incontrolabile. Nu a putut niciodată să bea lapte. Mama ei a spus: ” A vărsat mult şi a fost constipată de la naştere cât a fost pe formula de lapte. Am trecut-o pe formula de soia şi a încetat să fie constipată şi să verse. Este încă pe formula de soia, chiar dacă are optsprezece luni, deoarece de fiecare dată când am încercat să o trec pe lapte degresat îl scuipă.”

Tatăl lui Jackie a fost puternic alergic la laptele de vaca când era sugar. ”Soacra mea mi-a spus că alergia era atât de puternică, încât aproape era să-l omoare. A avut vomă cu jet puternică şi a pierdut atât de multă greutate în primele lui săptămâni de viaţă încât tuturor le era teamă că va muri. L-au trecut pe formula de soia şi a fost bine”, a istorisit mama soacra.

Unchiul lui Jackie nu a putut să bea lapte când era copil, şi ambii lui fii de asemenea au trebuit să fie puşi pe formula de soia. „Fiul lui a fost găsit vineţiu şi fără respiraţie la cinci ore după primul lui vaccin DTP. I s-a făcut resuscitare gură la gură şi i s-a pus un monitor cardiac timp de un an“, a spus mama lui Jackie.

Jackie nu a reacţionat la primul ei vaccin DTP, dar în ziua celui de-al doilea vaccin, mama a găsit-o în mijlocul unei convulsii. ”Îşi ţinea braţele ţepene şi tremura. Apoi a scos sunete bolborosite din gât. Accesul a durat aproximativ patruzeci şi cinci de minute.”

Astăzi ea are de la trei la patru convulsii pe lună, în ciuda medicaţiei. Mama spne: ”A început să meargă la cincisprezece luni, dar nu vorbeşte cu adevărat. Este greu să îi captezi atenţia. Cade mult şi pare întârziată. De asemenea este susceptibilă de infecţii ale urechii. Nu a făcut infecţie la ureche până la acel al doilea vaccin la vârsta de patru luni, dar de atunci trebuie că a avut zece infecţii ale urechii.”

Deşi doctorii au spus părinţilor lui Jackie că primul ei acces a fost o reacţie la DTP, acum ei neagă aceasta. ”După primul acces”, spune mama ei, ”au spus că era o reacţie la vaccinul DTP, dar apoi, când accesele au continuat, au negat că a fost o reacţie la vaccin. Ceea ce mă înnebuneşte cu adevărat este că eram îngrijorată de vaccinul lui Jackie din cauza a ceea ce i se întâmplase fiului fratelui soţului meu. Dar doctorul meu mi-a spus că era un incident izolat, rar şi că nu se va mai întâmpla niciodată”.

Mulţi alţi părinţi de copii lezaţi de vaccin au raportat ai lor copiii scuipau laptele, au ţipat din cauza colicilor, au avut constipaţie sau diaree şi în cele din urmă au fost găsiţi sau suspectaţi a avea o alergie la lapte. O proporţie semnificativă de părinţi de copii lezaţi prin vaccin au raportat o puternică istorie a familiei de alergii la alte alimente, medicamente, polenuri şi ierburi ( Vedeţi Capitolele Doi şi Trei).

În 1946, Sauer i-a atenţionat pe doctori împotriva vaccinării copiilor mici cu “probleme de alimentare”. De multe ori un sugar cu colici îşi va scuipa laptele şi ambele aceste simptome pot indica o alergie la lapte. Deşi cauza colicilor nu a fost niciodată definită ştiinţific, ea poate avea o bază alergică. William J. Cates, M.D., un alergolog din Rockville, Maryland, susţine: ”N-am văzut niciodată un caz de colici care să nu fie datorat alergiilor.”

Studiul Steinman, împreună cu numeroşii părinţi care raportează alergii la lapte la copiii lor care au reacţionat violent la vaccin, ridică problema dacă sau nu “colicile’’ sau alergia la lapte ar trebui sa fie considerate o contraindicaţie la vaccinul pertussis. Aproximativ 25% din toţi copiii din Statele Unite se presupun a avea alergii severe, cu poate 10% având alergii la lapte şi 5% având astm.

Desigur problema dacă un istoric personal sau familial de alergii supune un copil unui risc mare de a reacţiona la vaccinul pertussis merită cercetari serioase în continuare.

Prematuritate şi greutate mică la naştere

Sugarii cu greutate mică la naştere sunt adesea greu de deosebit de aceia care sunt prematuri cu adevărat. Dar ambele cazuri ridică posibilitatea ca sistemele neurologice şi respiratorii ale copilului mic să nu se fi dezvoltat suficient pentru a rezista la şocul vaccinării timpurii.

Cercetarea asupra sugarilor cu greutate mică la naştere din timpul ultimelor doua decade a arătat relaţia dintre greutatea mică la naştere şi dezvoltarea mentală şi neurologică mai redusă decât normal. Sistemul nervos şi creierul se dezvoltă mai ales în ultimele trei luni de sarcină şi pot fi vătămate de o naştere prematură.

Katie s-a născut prematur, cântarind doar puţin peste 1,5 kg. Cântarea numai 4 kg când i s-a administrat primul ei vaccin DTP la vârsta de două luni şi jumătate. Copil adoptat, ea părea să fie un bebeluş mulţumit şi vesel când părinţii ei au luat-o acasă pentru prima dată, dar comportamentul ei s-a schimbat după vaccinul DTP.

“Noi am luat-o vineri şi tot acel week-end ea a fost foarte fericită când era trează şi a dormit liniştită. A primit vaccinul DTP luni. După vaccin nu a dormit şi era foarte agitată când era trează. Apoi am observat că nu respira foarte bine. I-am spus soţului meu şi el a cronometrat-o şi am văzut că respira numai la fiecare douăsprezece secunde sau cam aşa ceva.”

Katie a fost pusă la monitor şi i s-a dat oxigen şi mama ei a observat că “imediat ce a fost pusă la oxigen patru zile după vaccin, era bine şi fericită din nou. De aceea pediatrul nostru crede că respiraţia ei periodică a fost cauzată de vaccinul pertussis.”

Katie a fost ţinută la monitor timp de opt luni. În cele din urmă a fost scoasă, dar a continuat să aibă respiraţie periodică ocazional. La 14 luni ea cântărea numai 12 kg, dar doctorii au încurajat-o pe mamă să o vaccineze pe Katie cu alt vaccin DTP. Ea a spus:

“Noi nu mai vrem să-i dăm alt vaccin pertussis. Un doctor a vrut să o ţină la monitor şi să îi dea trei vaccinuri DTP în succesiune imediată. Alt specialist vrea ca ea să primească mai mult vacin pertussis pentru că el spune că, datorită problemei ei respiratorii, ar putea să-i fie greu cu tusea convulsivă dacă o ia. Dar doctorii spun că nu există garanţie că, dacă o punem din nou la monitor şi îi dăm alt vaccin DTP, ea nu va reacţiona sau muri de SIDS în ziua în care o scoatem de la monitor.”

Katie are un risc mare să fie lezată sau să moară din cauza tusei convulsive ca şi un risc să reacţioneze la vaccinul pertussis. Din nefericire, dimensiunile ambelor acestor riscuri în America astăzi sunt necunoscute. Cât de mare este riscul copiilor prematuri sau cu greutate mică la naştere când primesc vaccinul pertussis este un subiect care ar trebui investigat mai în profunzime de oamenii de ştiinţă si doctori.

Boala cronică sau boala severă recentă

Adesea un copil are o răceală, nas care curge sau febră uşoară la momentul vaccinării sau poate doar şi-a revenit dintr-un caz uşor de gripă sau diaree. Alţi copii poate au fost recent bolnavi de ceva mai serios, precum meningita. Doctorul obişnuit care a căutat la AAP sau la ACIP îndrumare dacă sau nu să vaccineze în aceste împrejurari, nu a primit un răspuns clar.

Deşi autorităţile britanice au recomandat amânarea vaccinării în prezenţa “oricărei boli febrile, îndeosebi respiratorii, până când pacientul şi-a revenit pe deplin,” recomandările ACIP au arătat în 1989 , “boala acută uşoară cu febră joasă sau boala diareică uşoară la un copil altfel sănătos” nu este o contradindicaţie. Conform Red Book (Cărţii Roşii) din 1988 ,”boli minore, nefebrile nu ar trebui să contraindice folosirea vaccinurilor, îndeosebi când copilul pare in mod continuu a avea infecţie a tractului respirator superior sau rinită alergică.”

Producătorii nu au vorbit în mod unitar despre acest subiect. Connaught declară: ”O boală minoră neasociată cu febra, precum infecţia tractului respirator superior, nu trebuie să excludă vaccinarea. ”Dar Lederle recomandă nevaccinarea pe timpul oricărei boli acute”.

Alan Hinman, de la CDC, a dat următoarea declaraţie la o întâlnire din martie 1983 cu reprezentanţi de la Adunarea Părinţilor Nemultumiţi:”Nu cred că va exista un consens în comunitatea medicală a S.U.A. că o examinare completă este necesară înainte de vaccinare. “Este copilul bolnav acum?” este întrebarea care este suficientă în majoritatea cazurilor. În plus, este practica obişnuită să-i facă copilului o imunizare la o examinare de copil sănătos? Dacă un doctor trebuie să facă un examen fizic fiecărui copil înainte acesta să primească un vaccin la o clinică de sănătate publică, fie va demola sistemul de sănătate publică, fie vor creşte impozitele voastre până în punctul în care nu aţi mai tolera.”

Dar cazurile de lezare prin vaccin raportate în literatura medicală indică că o infecţie recentă sau prezentă poate supune un copil unui risc mare de a reacţiona la vaccinul pertussis. În 1968, Hannik a sugerat posibilitatea unei “infecţii subclinice declanşate de vaccinare”. În 1978, ea a insistat ca întotdeauna să se facă un efort pentru a diagnostica prezenţa unor infecţii virale latente concordante care ar putea fi declanşate de vaccin.

În 1953, John M. Sutherland, de la Royal Northern Infirmary/Spitalul Regal din Nord, din Inverness, Scoţia, a menţionat că vaccinarea “ar putea activa un virus neurotropic latent anterior,” în timp ce Ehrengut a fost de accord cu conceptul vaccinului “care declanşează” un virus latent. În Anglia, au fost câteva cazuri de paralizie infantilă în anii 1940 şi 1950 cauzate de vaccinarea cu vaccinurile difterie şi pertussis. Prospectele produselor de la Connaught şi Lederle sunt împotriva vaccinării pe timpul unei epidemii de paralizie infantilă.

În 1974, Archie Kalokerinos, M.D., a publicat Every Second Child/Fiecare Al Doilea Copil descriind experienţele lui în tratarea sugarilor aborigeni din Australia. El a susţinut că o parte din Sindromul Morţii Subite a Sugarului este cauzat de deficienţa acută de vitamina C declanşată de vaccinare.

“O echipă sanitară baleia zona, alinia toţi sugarii şi copiii mici aborigeni şi îi imuniza,” a scris Kalokerinos.”Nu existau examinări clinice, nu anamneze, nu se verificau deficienţele de dietă. Majoritatea copiilor mici erau răciţi . Nu e de mirare că au murit. Unii mureau în interval de ore din cauza deficienţei acute de vitamina C precipitată de imunizare. Alţii au suferit atacuri imunologice şi mureau mai târziu din cauza „pneumoniei”, ”gastroenteritei” sau “malnutriţiei”. Dacă unii sugari şi copii mici supravieţuiau, erau aliniaţi din nou într-o lună pentru altă imunizare. Dacă unii reuşeau să supravieţuiască chiar şi acesteia, erau aliniaţi din nou. Apoi urmau vaccinuri rapel, vaccinuri pentru pojar, polio şi chiar T.B. Nu-i mare mirarea că mureau atâţia. Minunea este ca vreunul să fi supravieţuit…. În fapt noi îi omoram pe copiii mici prin lipsa de inţelegere.”

Se ştie că o vaccinare poate goli rezerva organismului de vitamina C, la fel precum o infecţie scade nivelele de vitamina C ale organismului. Kalokerinos susţine că într-un copil mic care se luptă cu o răceală sau altă infecţie virală sau bacterială, nivelele de vitamina C deja subnormale pot scădea la un nivel fatal de jos după vaccinare. Copiii mici cu un sistem imunitar slab care sunt înclinaţi spre infecţii constante sau alergii vor fi supuşi unui risc special.

Cartea lui descrie câteva cazuri de copii care au intrat în şoc dupa vaccinare şi ar fi murit dacă el nu i-ar fi injectat cu o doză mare de vitamina C. Recuperarea câteodată avea loc în treizeci de minute. Teoriile lui Kalokerinos sunt controversate şi el a fost criticat de colegi pentru poziţia sa asupra importanţei vitaminei C la fel cum Linus Pauling a fost criticat. Dacă el are dreptate sau nu, pare rezonabil să recunoaştem înţelepciunea argumentului lui că cel mai bun moment de a vaccina este când un copil a fost sănătos pentru o perioadă semnificativă de timp.

În 1974, Kulenkampff a notat că unii din copiii lezaţi din studiul ei au fost vaccinaţi pe timpul ‘’infecţiilor intercurente repetate”. În 1981, Cavanaugh, de la Departamentul de Neurologie al Spitalului pentru Copii Bolnavi din Londra, a descris trei cazuri de copii mici infectaţi cu un virus la momentul vaccinării DTP, care au sfârşit cu paralizie, accese, retard mental şi orbire. El a concluzionat: ”În administrarea vaccinurilor de orice fel, trebuie să se aibă grijă pentru a exclude probabilitatea unei infecţii la copil, familia lui sau alte contacte apropiate.”

Un pericol deosebit există când un copil este vaccinat cu vaccinul pertussis şi se îmbolnăveşte de tuse convulsivă sau işi revine din ea. Problema este îndeosebi dificilă când boala este atipică şi copilul nu are tusea caracteristică. Ehrengut a notat într-un articol din 1974 că a inocula copii cu vaccinul pertussis când boala este în faza de incubare poate mări şansa unei reacţii adverse şi leziuni cerebrale. În 1947, Brody a raportat un caz în care un copil mic poate să fi fost vaccinat când era bolnav cu o formă atipică de tuse convulsivă. El a suferit o reacţie neurologică severă la vaccinare şi în cele din urmă a murit după câteva alte injectări ale vaccinului.

Leigh este un exemplu de un copil care a fost vaccinat când nu era sănatoasă. Leigh s-a îmbolnăvit de meningită virală când avea două luni şi a fost trimisă acasă după o spitalizare de cinci zile. Chiar dacă ea nu avea meningită bacterială, doctorii au trecut-o pe antibiotice. Atunci a început să aibă diaree.

“Doctorii au spus că diareea ei era de la antibioticele pe care le-a primit la spital,” a spus mama ei. Şi de asemenea a răcit de două ori în luna următoare spitalizării. Dar noi eram cu adevărat fericiţi pentru că nu fusese lezată în nici un fel de la meningita. Începuse să se întindă după perniţele laterale de pe masa de înfăşat şi stătea pe spate şi îşi mişca mâinile înainte şi înapoi, chicotind”.

Doar la trei saptămăni şi jumătate dupa accesul de meningită a lui Leigh, doctorul ei i-a administrat primul vaccin DPT. Mama era îngrijorată din cauza aceasta deoarece Leigh răcise cu patru zile mai devreme şi încă avea diaree ocazional.

“Cunoşteam o fetiţă care fusese retardată după vaccin şi i-am spus doctorului meu că de vreme ce nu doream ca Leigh să aibă o altă boală înspăimântătoare, eram îngrijorată din cauza vaccinului. I-am spus că doar ce răcise. El m-a întrebat dacă încă are febră şi i-am spus că nu. Atunci a spus :” Ei bine, atunci nu cred că va fi vreo problemă”. A adăugat că copiii care sunt în pericol de a reacţiona la vaccin sunt cei cu probleme neurologice anterioare.

“L-am întrebat dacă nu credea că meningita contează ca o problemă neurologică. Dar el a replicat: “Tipul de problemă de care vorbesc este una permanentă. La copii care au o problemă neurologică permanentă vaccinul le poate înrăutăţi starea. Leigh îmi pare sănătoasă, aşa încât nu trebuie să ne îngrijorăm din cauza aceasta”.

Mama lui Leigh işi aminteşte ce s-a întămplat după ce au ajuns acasă. ”Cu puţin mai mult după o oră după ce Leigh a făcut vaccinul, a început să plânga tare. Apoi a avut explozii violente de gaze. În acelaşi timp, locul injecţiei s-a umflat. Era o zonă uriaşă, umflată. Apoi a început să ţipe.“ A ţipat 16 ore neîntrerupt. Ţipătul ei suna atât de dureros, am crezut că a făcut meningită din nou. În cele din urmă a dormit puţin în dimineaţa următoare, dar efectiv a plâns şaisprezece ore fără întrerupere. După ce s-a trezit, a plâns intermitent încă două zile şi nopti.”

În următoarele zile, Leigh a început să-şi încleşteze pumnii, îndoindu-şi coatele şi întorcându-şi braţele spre corp. Nu mai putea să-şi întindă braţele în faţă sau într-o parte. Nu a stat în fund până când a împlinit 12 luni sau nu a încercat să se târască până nu a făcut 14 luni. Acum are aproape trei ani şi nu poate vorbi. A fost diagnosticată cu retard mental.

‘Un neurolog mi-a spus că, exceptând un acces grand mal în intervalul de la douăzeci şi patru la patruzeci şi opt de ore de la vaccin, ei nu consideră aceasta o relaţie cauzală. Întrucât Leigh era programată pentru al doilea vaccin, l-am sunat pe pediatru în panică. El doar a râs de ceea ce mi-a spus neurologul şi mi-a spus că Leigh va primi numai DT de acum încolo.”

Ar mai fi Leigh retardată mental astăzi dacă nu ar fi primit vaccinul DPT în timp ce avea o răceală şi diaree şi îşi revenise din meningita virală numai cu trei săptămâni şi jumătate înainte ?

Un copil în vârsta de şapte ani sau mai mare

Când este un copil prea mare pentru a i se administra vaccinul pertussis? Recomandările din 1989 ale AAP, ACIP şi producătorilor de vaccin sunt de acord că un copil în vârsta de şapte ani sau mai mare nu ar trebui să îl primească. Această contraindicaţie a fost absolută timp de decade. Totuşi, cel puţin un doctor din America a ignorat-o.

Tony era un copil inteligent, activ şi alert. Chiar cu mai puţin de o lună înainte de a opta zi de naştere, a fost zgâriat de o pisică maidaneză.

“Deoarece există întodeauna riscul de tetanus, l-am sunat pe doctor şi l-am întrebat dacă crede că Tony are nevoie de un rapel de tetanus. El a făcut o programare pentru după amiaza următoare pentru ca Tony să primească un rapel de tetanus,” a spus mama lui.

Tony reacţionase la seriile de vaccinuri DTP ordonate de stat. ”Întotdeauna a făcut febră mare şi a plâns. Îmi amintesc că îi îngrijeam piciorul pentru că avea o umflătura aşa de mare pe el. Şi plânsul lui era diferit faţă de alte dăţi. Îmi amintesc că eram disperată când făcea vaccinurile pentru că el nu voia să îl ţin. Doar ţipa şi îi era atăt atât de rău,”işi aminteşte mama lui. ”Eram întodeauna îngrozită să-i fac vaccinurile DTP din cauza istoricului de reacţii al familiei noastre. Am vorbit cu doctorii iar şi iar despre faptul dacă ar trebui să le facă sau nu. Întodeauna m-au liniştit şi mi-au spus că vaccinurile astăzi nu sunt ca acelea cu ani în urmă, că reacţiile sunt rare şi că nu am de ce să mă îngrijorez.”

Unchiul paternal al lui Tony reacţionase la un vaccin DTP cu convulsii şi acum este serios retardat. Bunica maternală a lui Tony era bolnavă fără speranţă urmare unui vaccin DTP şi aproape a murit.

“În nicio circumstanţă nu aş fi permis doctorului meu să-i administreze lui Tony alt vaccin pertussis. Doar ştia istoricul familiei noastre. Am vorbit cu el de multe ori despre frica mea de vaccinurile DTP. Dar când l-am dus pe Tony în acea după amiază pentru ceea ce credeam a fi un rapel de tetanus, doctorul i-a dat un vaccin DTP fără permisiunea mea. Nici măcar nu mi-a spus. M-am întors acasă crezând că lui Tony i s-a făcut un vaccin tetanus.”

În ziua următoare vaccinului, braţul lui Tony a făcut o umflătură pronunţată, roşie şi el a devenit din ce în ce mai neliniştit, plângându-se de o durere de cap. ”A început să vadă dublu şi se lovea de lucrurile pe care voia să le atingă şi intra în pereţi sau mobilă. Durerea lui de cap s-a înrăutăţit şi a început să adoarmă în momente ciudate, chiar când se juca afară în frunzele de toamnă. Ochii lui s-au dus în părţile opuse ale capului lui. Când l-am dus urgent la cabinetul doctorului, a trebuit să fie transportat pe braţe. Doctorul s-a uitat odată la el şi a spus că reacţiona la vaccinul pertussis pe care i l-a administrat. Ne-a spus să-l ducem imediat la spital.”

Tony aproape a murit. Mielina din creierul lui s-a deteriorat. Precum o victimă de atac cerebral, a fost total paralizat şi inconştient zile întregi, la terapie intensivă. Hrănit prin nas, cateterizat şi pe alertă respiratorie şi de convulsii, starea lui Tony a continuat să se înrăutăţească până când s-a început tratamentul cu steroizi. În ceea ce a fost poate un miracol medical, el nu numai că a supravieţuit dar şi-a recăpătat abilitatea de a merge şi vorbi.

Recuperarea a fost înceată. El a purtat un ocluzor pe ochi pentru a controla vederea dublă timp de aproape un an şi jumătate. Luni întregi nu a fost în stare să meargă neajutat. Câţiva ani, lezarea făcută zonei din creier care guvernează emoţiile l-a făcut să râdă sau să plângă incontrolabil la momente nepotrivite şi el nu putea să-şi controleze sentimentele de furie.

“A fost diagnosticat ca maniac-depresiv” a spus mama lui “şi trecut pe litiu pentru a controla comportamentul lui imprevizbil. Dar litiumul a trebuit să fie întrerupt deoarece afectează ficatul. Convulsii psihomotorii au fost diagnosticate ca o explicaţie pentru starea lui de reverie şi inabilitatea de a procesa informaţiile. A fost pe medicaţie anticonvulsivă timp de doi ani, dar aceasta i-a distrus celulele albe sangvine aşa că a trebuit să-i scoatem şi acele medicamente”.

Astăzi, Tony a fost diagnosticat ca având deficit de procesare auditivă şi dizabilitaţi de învăţare multiple necesitând strategii educaţionale speciale. Cheltuielile lui medicale continue au făcut ca familia lui sa piardă multe din bunurile sale. Ameninţarea cu acţiunea împotriva lor pentru neplata creanţelor şi falimentul sunt mereu prezente întrucât agenţiile de recuperare îi hărţuiesc pe părinţii. O reglementare amiabilă s-a negociat cu compania de asigurări a doctorului, dar întrucât acesta nu a fost asigurat suficient, a rămas puţin pentru Tony după cheltuielile legale şi medicale.

“Tony are creierul lezat de la un vaccin pe care nu ar fi trebuit să îl primească niciodată,” a spus mama lui. “Nu mai e copilul care a fost. Încrederea lui în sine a fost lezată. Are sechele permanente, la fel şi noi, de la coşmarul prin care am trecut şi continuăm să-l trăim.”

Din cauza legii statului lor privind vaccinarea obligatorie, familiei i s-a spus că cei trei fraţi mai mici ai lui Tony trebuie să facă vaccinul pertussis. “Ceilalţi copii ai mei nu vor primi acel vaccin” a spus mama lui Tony. “Suntem pregătiţi să ne batem la Tribunal. Noi nu vom permite să se întâmple aceasta din nou”.

Eşecul excluderii copiilor cu risc mare

”Când ai dubii, nu vaccina” este sfatul pe care cineva îl aude rar de la cei ce fac politica vaccinului în Statele Unite. Ce rău s-ar face dacă o mică parte din copiii cu risc mare ar fi scutiţi de vaccinul pertussis?

Membrii comitetului Red Book (Cărţii Roşii) ştiu foarte bine că a vaccina copii cu tulburări neurologice sau convulsive este riscant. Philip Brunell (la acel moment preşedinte al comitetului Red Book (Cărţii Roşii) a ridicat această problemă la simpozionul FDA din 1982 asupra Noilor Vaccinuri Pertussis, întrebându-l pe A.H.Griffith de la Burroughs- Wellcone, “Spuneţi-ne ce i-aţi sfătui pe medicii de medicină generală care trebuie să imunizeze copii cu tulburări neurologice sau tulburări convulsive. Comitetul Red Book (Cărţii Roşii) s-a luptat cu această problemă ani de zile şi încă nu avem un răspuns satisfăcător.”

Griffith a răspuns:” Ei bine, ca producător de vaccin, aş lua calea cea mai sigură. Evident, vă voi sfătui să nu vaccinaţi când copilul este susceptibil să facă o convulsie…. Cea mai uşoară soluţie este să evitaţi acele cazuri unde se va întâmpla o convulsie. Şi de aceea excluderea este o opţiune. Şi aceasta este corectă. Dacă poţi obţine o acoperire a vaccinării în ţară de 90%, nu este neapărat să îi vaccinezi pe copiii aceia. Ei sunt protejaţi de mulţime”.

Astăzi Statele Unite au reuşit peste 95 la sută acoperire a vaccinării DTP. Conform lui Griffith, aceasta este aproape 6 procente mai mult decât este cu adevărat nevoie pentru a împiedica ca tusea convulsivă să capete un punct de sprijin într-o populaţie vaccinată, fiind ceea se se înţelege prin ‘’ imunitate a mulţimii. ”Şase procente din copii americani ar însemna 210.000 copii în fiecare an, care lasă loc pentru excluderea de la programul de vaccinare a copiilor cu risc mare, fără efect asupra protejării restului societăţii. Comentariul lui Griffith este tipic pentru o atitudine mai prudentă a doctorilor europeni faţă de vaccinul pertussis şi tusea convulsivă. Ei par a fi mai dornici decât doctorii americani să ia contraindicaţiile în mod serios; şi, în caz de dubiu, ei preferă să nu vaccineze mai degrabă decât să rişte moartea sau lezarea unui copil.

De ce sunt doctorii americani diferiţi ? Deoarece nu au fost niciodată învătaţi în mod diferit la facultate? Deoarece bărbaţii si femeile din comitetul Red Book / Cărţii Roşii al AAP, ACIP, CDC şi FDA care spun doctorilor cum ar trebui administrat vaccinul pertussis sunt în principal epidemiologi academici şi cercetători în domeniul bolilor infecţioase, al căror scop principal este eradicarea bolilor din societate – nu pediatri practicieni, al căror scop principal este sănătatea şi bunăstarea copiilor individuali pe care îi tratează în cabinetele lor în fiecare zi? Deoarece vaccinul pertussis este obligatoriu prin lege? Sau este o frică inconştientă de a nu discredita vaccinul şi a ameninţa acceptarea lui publică admiţând că nu chiar fiecare copil ar trebui să îl primească? Poate sunt toate acestea la un loc.

Un fapt este clar, totuşi. Dacă AAP şi cei ce fac politica în domeniul vaccinului de la CDC reuşesc să promoveze noua şi şocanta lor politică de a recomanda ca inclusiv copiii care suferă de ţipete ascutiţe şi convulsii post vaccinare pertussis să primească vaccin pertussis în continuare, vor fi nenumărat mai mulţi copii cu creierul lezat care să umple spitalele şi căminele din America. În zelul lor de a nega realitatea decesului şi lezării creierului de către vaccinul pertusssis, pentru a reuşi acceptarea publică în masă a vaccinului şi rata vaccinării de 100%, cei ce fac politica în domeniul vaccinului vor sacrifica vieţile copiilor. Este începutul unui nou capitol trist într-o poveste deja tristă a vaccinului pertussis.

CONCLUZIE

Nu este momentul să vorbim despre speranţele viitorului, sau de lumea mai largă care se află dincolo de bătăliile şi victoria noastră. Noi trebuie să câştigăm lumea aceea pentru copiii noştri. Noi trebuie să o câştigăm prin sacrificiile noastre. Nu am câştigat-o încă. Suntem în criză.
Winston Churcill

Povestea vaccinului pertussis nu s-a terminat. În fiecare săptămână, mai mult de 57.000 de copii americani sunt duşi la cabinetele pediatrilor şi la clinicile de sănătate publică pentru a fi vaccinaţi. Mamele leagănă sugarii nou născuţi în poala lor înainte ca ei să primească primul lor vaccin DTP. Copiii mici, începând să meargă, care trebuie să facă un rapel, fug când văd acul. Copii de cinci ani pe punctul să intre la grădiniţă, închid ochii şi încearcă să fie curajoşi. Unii din aceşti copii sunt sănătoşi; unii sunt bolnavi; unii au un istoric de convulsii; unii au reacţionat la un vaccin anterior. Fiecare din ei îşi asuma un risc ale cărui dimensiuni sunt încă necunoscute. Majoritatea dintre ei vor scăpa de leziuni; unii nu .

Jackie a fost una care nu a scăpat. ”Mă gândesc la Jackie când aud fraza “O minte este un lucru extraordinar ca să o iroseşti,’” a spus mama lui Jackie. Sora mai mare a lui Jackie este asistentă, cealaltă soră este avocat. Dar Jackie are acum douăzeci şi unu de ani şi trăieşte într-o instituţie (de boli mentale) deoarece a fost lezată serios de vaccinul pertussis. Cu ce ar fi putut Jackie şi toţi ceilalţi copii ai noştri lezaţi de vaccin, să contribuie la societatea noastră? Câte multe genii potenţiale au fost răpuse fără drept de alegere ?”

După ce mamele copiilor lezaţi de vaccin povestesc despre copiii lor convulsivi, retardaţi mental, handicapaţi fizic şi cu dizabilităţi de învăţare, mulţi părinţi încă gândesc, ”Nu i se va întâmpla copilului meu.” Sau se va întâmpla? Vaccinul pertussis nu face discriminari. Până când profesia medicală nu defineşte copilul cu risc mare, toţi părinţii îşi încearcă norocul.

Oamenii de ştiinţă şi doctorii în poziţii de autoritate din Administraţia Statelor Unite pentru Siguranţa Alimentelor şi Medicamentelor, Centrele pentru Controlul Bolilor, Academia Americană de Pediatrie, Asociaţia Americană Medicală şi companiile de medicamente au ştiut despre pericolele vaccinului pertussis cel puţin din 1948, când Byers şi Moll au publicat studiul lor în Pediatrics/Pediatria. Ei au avut mai mult de treizeci şi cinci de ani să-i informeze în mod adecvat pe părinţi şi pediatri despre aceste pericole, mai mult de treizeci şi cinci de ani în care să evalueze “riscurile” investigând numărul şi severitatea reacţiilor adverse. În loc de aceasta, au întors capul şi le-au minimalizat.

Producătorii de medicamente şi FDA au ştiut cel puţin de la începutul anilor 1960 că testul de toxicitate la şoareci al FDA are slabă legatură cu reacţiile adverse la copii. Ştiind că vaccinul nu era evaluat corespunzător pentru toxicitate, ei au continuat să îl injecteze în mai mult de şaizeci de milioane de copii în timpul următorilor treizeci de ani. Rezultatul este că copiilor americani li se cere să facă un vaccin care nu este testat adecvat pentru siguranţă.

După ce studiul UCLA-FDA din 1979 a arătat o incidenţă mare a reacţiilor neurologice serioase şi chiar decesul, FDA, CDC şi personalităţi din lumea medicală nu au răspuns prin investigarea imediată a copiilor cu risc mare şi revizuirea contarindicaţiilor la vaccin. Răspunsul lor a fost să continue lucrarea ca de obicei şi să prezinte aceeaşi pretenţie periculoasă pe care au avut-o în ultimii patruzeci de ani: că este sigur pentru efectiv fiecare copil să primească vaccinul pertussis.

În urmărirea lor încăpăţânată a unei rate de vaccinare de 100%, cei ce fac politica din guvern şi din lumea medicală au încurajat legislaturile statului să ceară tuturor copiilor să primească cinci doze de vaccin pertussis înainte să li se permită să meargă la şcoală. Doctorii de medicină generală practicieni, urmând această îndrumare, adesea au refuzat să facă excepţii pentru copiii care au suferit reacţii serioase la vaccinuri anterioare, ai căror părinţi fac obiecţii la vaccin.

Fără consimţământul informat cu adevărat al publicului american, cei ce fac politica în domeniul vaccinului au hotărât că era necesar şi moral acceptabil să sacrifice un număr necunoscut de copii pentru bunăstarea teoretică a restului societăţii. Şi apoi copiii lezaţi de vaccin şi părinţii lor erau lăsaţi să se descurce singuri. Poate era uşor de făcut aceasta când cineva presupunea că copilul altcuiva va fi sacrificat. Mereu şi mereu, mamele copiilor lezaţi de vaccin au spus, “ Când i se întâmplă copilului tău, riscurile sunt de 100%”

În ciuda faptului că un om de ştiinţa japonez care odată a lucrat în cercetarea asupra vaccinului pertussis la NIH, a dezvoltat un vaccin pertussis purificat la sfârşitul anilor 1970 care a controlat tusea convulsivă în Japonia din 1981, oficialii din sănătatea publică din SUA au acţionat foarte lent cu mai mult de 15 ani înainte, în 1996, în cele din urmă brevetând un vaccin pertussis purificat pentru sugarii americani. Şi totuşi, acum că SUA au un vaccin DTP mai puţin reactiv (dar mai scump) FDA şi producătorii de vaccin refuză să scoată de pe piaţă vaccinul pertussis cu celule întregi mai periculos. Astfel milioane de sugari în fiecare zi continuă să fie injectaţi cu un vaccin brut DTP chiar dacă există o alternativă mai puţin toxică.

Câţi copii vor mai muri sau vor fi mutilaţi de vaccinul pertussis cu celule întregi înainte ca oficialii federali din domeniul sănătăţii şi companiile de medicamente să-şi asculte conştiinţa, mai degrabă decât să se îngrijoreze despre imaginea lor şi profitul net al companiei şi să scoată vaccinul pertussis cu celule întregi de pe piaţă? Acest tip de atitudine politică, inerţia birocratică şi lipsa de preocupare este ceea ce i-a ofensat pe părinţii din America. Atinge însăşi esenţa a ceea ce este rău în medicina americană astăzi. Am fost învăţaţi să avem încredere şi să credem în oamenii noştri de ştiinţă şi în doctori, să credem că ei sunt printre cei mai străluciţi şi buni din societatea noastră. De bună voie le-am acordat respectul nostru şi le-am acordat bogăţie, prestigiu şi putere. Şi le-am dat dreptul să ne spună ce să facem cu copiii noştri, deoarece noi întotdeauna am crezut că ei ştiau ce este mai bine. Noi i-am tratat ca pe nişte zei, uitând că ei sunt taţii şi mamele, soţiile şi soţii, fii şi ficele noastre. Ei sunt noi, cu toată slăbiciunea şi ignoranţa şi susceptibilitatea la tentaţii care sunt implicite fiinţei umane.

Mame şi taţi din oraşele si oraşelele din America intră în biblioteci şi citesc literatură medicală, nu numai despre vaccinul pertussis, dar despre toate vaccinurile şi medicamentele pe care le prescriu doctorii. Ei se educă despre medicină şi pe parcurs constată că în nici un caz aceasta nu este mai presus de înţelegere. Devine clar că ceea ce învaţă ei poate salva vieţile copiilor.

Aceasta este o trezire care a luat mult timp, un prim pas necesar în a face deciziile medicale cu adevărat o responsabilitate împărţită între părinţi şi doctori. Când părinţii devin educaţi şi înţeleg că medicina nu este o ştiinţă exactă, că doctori cu competenţe egale pot să nu fie de acord unul cu altul, şi că la ceea ce astazi se face reclamă aproape sigur mâine poate fi condamnat ca periculos, ei îşi dau seama că medicina nu poate şi nu ar trebui să fie legiferată.

Povestea vaccinului pertussis este un prim exemplu de ceea ce este greşit în decizia Curţii Supreme din 1904 care a retras dreptul individului de a refuza să fie injectat cu un vaccin, o decizie justificată prin explicaţia raţională că bunăstarea societăţii trebuie să o înlocuiască pe aceea a individului. Nouă bărbaţi foarte umani care au dat acea decizie cu optzeci de ani în urmă au crezut în infailibilitatea ştiinţei medicale şi în abilitatea doctorilor de a hotări înainte de inoculare care indivizi vor fi lezaţi de un vaccin. Precum povestea vaccinului pertussis evidenţiază în mod dureros, ei au greşit.

Regula generală aplicată vaccinurilor le defineşte ca “produse nesigure în mod inevitabil” care sunt ”cu totul incapabil a fi făcute sigure pentru uzul lor intenţionat şi obişnuit.” Acesta fiind cazul, este momentul să cerem dreptul de a alege dacă vaccinurile sunt potrivite pentru noi sau copiii noştri. Ca fiecare alt produs vândut în sistemul de liberă întreprindere al unei societăţi democratice, unui vaccin ar trebui să i se permită să facă faţă testului de piaţă al cererii consumatorului.

Noi nu vrem să ne vedem copii murind sau devenind lezaţi la creier dintr-o boală care poate fi prevenită printr-un produs ce implică un risc neglijabil. Majoritatea părinţilor care pun sub semnul întrebării calculele risc/beneficiu ale vaccinului pertussis actual, îi fac pe copii lor să primească vaccinuri polio şi diferia-tetanus, de exemplu, pentru că acceptă calculele beneficiu/risc ale acelor vaccinuri.

Adevărul este că dacă un produs este în mod copleşitor sigur şi efectiv, el nu va avea nevoie de legislaţie pentru acceptarea în masă. Şi dimpotrivă, dacă se dovedeşte a fi discutabil, legislaţia este singura cale de a asigura acceptarea în masă. Acesta este cel mai usturător ilustrat în societăţile totalitare unde birocraţi puternici hotărăsc în mod obişnuit ceea ce este bun pentru restul populaţiei. Ca părinţi într-o societate democratică, noi suntem răspunzatori pentru a proteja drepturile şi bunăstarea copiilor noştri, şi alegerea dacă să îi injectam sau nu cu un medicament sau vaccin ar trebui să ne rămână nouă.

Deşi vaccinurile au fost creditate cu salvarea a milioane de vieţi, adevărul este că ele sunt o mare afacere. Cercetarea şi administrarea vaccinurilor foloseşte zeci de mii de oameni în companii de medicamente, laboratoare particulare de cercetare, universităţi, ministere ale sănătăţii statale, clinici de sănătate publică, FDA, CDC, spitale şi cabinetele doctorilor. Statele obţin alocaţii federale pentru a îndeplini programe de vaccinare în masă şi a angaja personal suplimentar în ministerele sănătăţii. Şi faptul că cel puţin şapte vaccinuri în copilărie sunt cerute în mod legal pentru înscrierea la şcoală asigură producătorilor de medicamente o piaţă stabilă, gata făcută. Vaccinurile care se testează acum pentru vărsat de vânt, meningită, hepatită, gripă, gonoree, herpes şi pneumonie vor fi ele adăugate listei actuale de şapte vaccinuri care se cer acum pentru ca copiii noştri să intre la şcoală? În cele din urma adulţilor li se va cere să prezinte dovada vaccinării pentru vaccinurile declarate obligatorii de către stat înainte de a putea intra într-un spital, de a obţine asigurare de sănătate sau de viaţă, sau de a ţine un serviciu ?

Dacă numai jumătate din vaccinurile care se dezvoltă astăzi sunt folosite de publicul general mâine, producătorii de medicamente vor realiza profituri de multe milioane de dolari. Şi la fel cum ni se spune astăzi să facem copiilor vaccinul pertussis ”pentru binele mai mare al societăţii”, mâine poate să ni se spună să le dăm vaccinul herpes ”pentru binele mai mare al societăţii”. Dar ce garanţie avem că se vor face teste corespunzatoare pentru siguranţă şi toxicitate şi reacţiile adverse nu vor fi reprimate cu alte vaccinuri precum s-a făcut cu vaccinul pertussis?

Gordon Stewart a spus, “Dacă Centrul pentru Controlul Bolilor va face precum doreşte, americanii şi copiii lor vor deveni perniţe de ace umane. ”Vaccinurile polio, difteria şi tetanus sunt singurele folosite în mod universal în Europa de Vest. În America, toţi copiii sunt injectaţi în mod obişnuit cu patru doze de vaccin DPT (conţinând douăsprezece antigene), o doză de vaccin MMR (trei antigene) şi patru doze de polio oral (douăsprezece antigene), pentru un total de douăzeci şi şapte de antigene până când au optsprezece luni. Şi noi alergăm să dezvoltăm mai multe vaccinuri pentru orice de la difterie la caria dentară.

Ce ne facem nouă şi copiilor noştri ? Răspunsul este : nu ştim. La fel cum doctorii şi oamenii de ştiinţă nu au înţeles efectele bacteriei pertussis şi ale vaccinului pertussis, ei nu cunosc efectele pe termen lung ale provocării sistemului nostru imun cu atât de multe antigene bacteriale şi virale despre care se ştie puţin. La fel cum am poluat mediul nostru înconjurător cu substanţe chimice artificiale, se poate să ne poluam pe noi cu un număr incalculabil de vaccinuri făcute de om în încercarea noastră de a eradica toate bolile şi infecţiile de pe pământ.

În cercetarea ei asupra modalităţilor în care americanii au poluat aerul, apa şi pământul cu chimicale sintetice, Rachel Carson a concluzionat în Silent Spring/Primăvara tăcută că “Alegerea, la urma urmelor, ne aparţine. Dacă, după ce am îndurat mult, noi cel puţin am pretins ‘’dreptul nostru de a şti” şi dacă, ştiind, noi am concluzionat că ni se cere să ne asumăm riscuri fără sens şi înspăimântătoare, atunci nu ar trebui să mai acceptam sfatul celor care ne spun că trebuie să ne umplem lumea cu chimicale otrăvitoare; noi trebuie să căutam şi să vedem ce drum ne este deschis.”

O mamă a unui copil lezat de vaccin a trasat o paralelă cu ceea ce a observat Rachel Carson. Ea a vorbit pentru fiul ei, care nu poate vorbi. “Ceea ce mă înfurie atăt de tare este că putea fi evitat. Am crezut că sunt un părinte bun dându-i acel vaccin. Dacă aş fi ştiut despre riscuri, dacă mi s-ar fi dat o opţiune, poate mi-aş fi încercat norocul cu boala naturală. Dar eu ştiu că Dumnezeu mi-a dat un copil perfect. Eram atât de fericită cănd s-a născut. Era atât de frumos cu zece degete la picioare şi zece degete la mâini. Dumnezeu mi-a dat un copil perfect şi omul, cu propriile lui metode, a stricat lucrul perfect al lui Dumnezeu.”

Despre aceasta este vorba – părinţi care suferă pentru copiii lor, care au fost sănătoşi si acum sunt zdrobiţi, mulţi cu viitorul prea sumbru pentru a înţelege. Ca mame, noi îi concepem în mod miraculos pe copiii noştri şi îi ingrijim nouă luni cât timp mâncăm ceea ce trebuie şi citim cărţi despre cum să fii o mamă bună. Ca taţi, noi mergem la cursuri privind naşterea copilului astfel încât să putem să le ajutăm pe mame să reziste la durerile naşterii fără anestezice, care ar putea dăuna copilului nostru. Ca mame, noi alăptăm ca să le dăm copiilor noştri cel mai bun start in viaţă şi stăm treze noaptea legănându-i să adoarmă astfel încât ei să se simtă în siguranţă. Ca părinţi, noi muncim ore multe şi facem orice fel de sacrificii ca să le asigurăm viitorul.

Noi dăm tot ce avem copiilor noştri. Ei sunt parte din noi. Îi iubim mai mult decât ne iubim pe noi şi mai mult decât am crezut vreodată că putem să iubim pe altcineva. Ne facem speranţe pentru ei şi vrem ca ei să ducă vieţi productive, împlinite. Nu există ceva ceea ce noi n-am face pentru ei şi nimic din ceea ce n-am risca pentru ei. Ei sunt copiii noştri. Şi ei îi vor avea pe nepoţii noştri. Noi luptăm cu toată puterea şi toată dragostea să-i protejăm de rău. A venit momentul să devenim instruiţi în privinţa vaccinurilor.